PLANTE VIVIPARE
Ne-am obişnuit cu ideea că viviparitatea - înmulţirea prin pui vii - este caracte¬ristică seriei animale şi chiar unul din ma¬rile praguri ce despart cele două regnuri biologice.
Dar cum la orice regulă există şi ex¬cepţii, viviparitatea se întâlneşte şi în lumea plantelor.
Viviparitatea este o adaptare a plante¬lor, determinată de condiţii deosebit de vi¬trege pentru înmulţire pe care trebuie să le înfrunte unele specii în mediul lor natural.
Pe ţărmurile mlăştinoase ale fluviilor din regiunile tropicale, în apropiere de văr¬sarea lor în ocean, unde se exercită cu pu¬tere fluxul şi refluxul, în originala vegetaţie de mangrove creşte un copac cunoscut sub numele de manglier sau copacul-pe-picio-roange (Rhizophora mangle). Din capul locului te izbeşte o particularitate în în¬făţişarea lui. Trunchiul este sprijinit de nu¬meroase rădăcini aeriene groase, asemenea unor picioroange care îl ţin suspendat dea¬supra apei şi îl fixează în terenul nestator¬nic.
Trecând întâmplător pe sub coroanele unei astfel de păduri, ne va întâmpina o grindină de "săgeţi\" care se înfig cu putere în mâlul din jur. Aceste săgeţi nu sunt altceva decât embrionii, care au o formă curioasă. Sunt nişte organe lungi, grele, care în par¬tea de sus, unde e despicătura săgeţii. poartă un muguraş, iar în partea de jos, unde se află vârful săgeţii, prezintă un colţ ascuţit din care vor apărea în câteva ore rădăcini destul de puternice pentru a fixa noua plantă.
Ne găsim, aşadar, în faţa unei plante care îşi creşte în propriul ei trup embri¬onul, eliberându-1 în mediul înconjurător gata încolţit. Ca să putem explica această excepţie de la modul obişnuit de înmulţire prin seminţe a plantelor, trebuie să ne întoarcem cu gândul la locurile neprielnice în care întâlnim acest copac.
Fluxul şi refluxul mătură periodic ţăr¬murile unde trăiesc arborii-cu-picioroange.
Dacă planta s-ar înmulţi prin seminţe, acestea ar avea nevoie de cel puţin 2-3 zile să încolţească şi de cel puţin 5-6 zile pentru a-şi forma un sistem radicular capabil să re¬ziste deplasărilor apei. în acest timp, însă, refluxul ar smulge-o cu uşurinţă şi ar trans¬porta-o către largul oceanului, unde s-ar pierde.
Viviparitatea este în acest caz un mijloc de scurtare la maximum a perioadei de germinaţie.
Gata formată, planta căzând pe sol îşi dezvoltă cu repeziciune rădăcinile. Să nu uităm că puiul de Rtiizophora are la dispoziţie doar cele 12 ore ale perioadei de reflux, când mâlul se descoperă prin re¬tragerea apelor. Dacă următorul flux l-ar găsi insuficient de puternic fixat, existenţa speciei ar putea fi în primejdie.
Aceleaşi condiţii deosebit de vitrege de viaţă explică şi viviparitatea unei micuţe graminee alpine, firuţa-cu-pui-vii (Poa vivipara). Vremea la munte este adeseori neprielnică şi poate întârzia deschiderea seminţelor al căror embrion nu are o viaţă prea lungă. Atunci planta-mamă îndepli¬neşte pe propriul ei organism ceea ce tre¬buie să se întâmple în sol: încolţirea semin¬ţei. In acest fel, aproape formată, plăntuţa reuşeşte în scurt timp după ce cade pe pământ să se dezvolte fără a mai fi vă¬tămată de asprimile muntelui.
