PLANTE INSECTIVORE
Plantele verzi, după cum bine se ştie, îşi pregătesc singure hrana cu ajutorul fotosin-tezei. Bioxidul de carbon şi energia solară sunt elemente oarecum constante. Com¬poziţia solului, prin caracterul său divers şi variabil, sileşte planta să treacă la o serie de adaptări.
Sunt cazuri când un element de cea mai mare importanţă, şi anume azotul, lipseşte. Acest fenomen se petrece în medii prea acide sau foarte sărace în compuşi azotici, cum ar fi tinoavele, turbăriile, apele stătă¬toare sau lin curgătoare.
în astfel de medii mişună însă animalele mici. Turbăriile şi tinoavele adăpostesc numeroase neamuri de musculiţe şi ţânţari, iar bălţile sunt populate cu milioane de in-fuzori, ciclopi şi dafnii, al căror corp conţine din belşug substanţe azotoase.
Atunci, o serie de plante, printr-un ui¬mitor act de adaptare, s-au specializat în prinderea insectelor, sursă sigură şi îmbel¬şugată de azot, căpătând astfel unele obi¬ceiuri care le diferenţiază considerabil de restul vegetalelor. Pentru procurarea aces¬tui azot organic, necesar completării hra¬nei, aceste plante insectivore şi-au modi¬ficat puţin înfăţişarea, împrumutând unele caractere de la animale. (Fig. 11) Singurul organ afectat a fost frunza. Ea a trebuit să devină o capcană ingenioasă care să cheme insectele, să le apuce, să le imobilizeze şi să le digere la fel ca un stomac animal, prin secretarea unui fel de suc gastric, format din acizi şi enzime proteolitice (pepsine).
Pentru a prinde şi reţine insectele, cele peste 450 de specii carnivore răspândite pe întreg globul şi mai cu seamă în ţările cal¬de sunt înzestrate cu frunze ale căror părţi specializate, formând capcane de tipuri di¬ferite, execută o serie de mişcări mai lente sau mai repezi care pot fi urmărite cu ochiul liber.
Prin tinoavele de munte întâlnim o plantă gingaşă, cu rădăcini firave şi un mă¬nunchi de flori albe sau roze. Ceea ce a-trage la ea sunt rozetele de frunze, nişte ta-leraşe rotunde sau lunguieţe pe care stră¬lucesc feeric boabe ca de rouă. Acest amănunt pitoresc şi izbitor i-a adus numi¬rea de roua-cerului (Drosera rotwidifolia).
Frunza de Drosera e împodobită cu un mănunchi de tentacule senzitive, inegale, mai lungi pe margini, mai scurte la centru, în vârful lor măciucat, ele sunt înzestrate cu celule care secretă un lichid lipicios. Printre aceste tentacule glanduligere se as¬cund perişori glandulari de origine epider¬mică, cu rol sanitar. Ei absorb substanţele lipicioase ce se preling pe frunză, păstrând astfel suprafaţa limbului curată, propice pentru respiraţie.
O insectă atrasă de picăturile străluci¬toare aterizează pe frunză. Atingând ten¬taculele marginale, acestea se îndoaie şi o acoperă, imobilizând-o. Excitaţia fizică este transmisă şi la tentaculele centrale, care împreună cu celelalte încep să secrete cu putere sucurile digestive. In 1-2 zile insecta este complet digerată. Nemaiexistând sub¬stanţe organice, deci înlăturându-se exci¬taţia chimică, tentaculele revin la poziţia iniţială, iar resturile chitinoase ale insectei, împinse de o boare de vânt, cad de pe frunză. Planta aşteaptă o nouă pradă.
Taina Droserei a fost lămurită de Darwin. Marele savant englez a dovedit că lipsa de azot a determinat această plantă să devină insectivoră. Punând pe frunză bucăţi ex¬trem de mici de carne sau de albuş de ou, care conţin substanţe azotoase, el a obţinut aceleaşi reacţii ca mai sus. Inlocuindu-le însă cu un bob de nisip, cu o picătură de grăsime, cu un cristal de zahăr, care nu
conţin proteine, tentaculele au rămas ne mişcate.
Una din podoabele locurilor umede dij munţii noştri este şi iarba grasă (Pingiiicu la), gen reprezentat prin două specii. Una mai mare, cu flori albastre (E vulgaris), trâ. ieste prin locurile umede în regiunea sub-alpină; alta, mai măruntă şi cu flori albe, a-burite cu galben (P. alpina), urcă pe cele mai înalte piscuri la adăpostul crăpăturiJot de stânci. Indiferent de specie, ele prezinij o rozetă de frunze ovale şi cărnoase din mijlocul căreia se ridică un lujer împodobii cu o singură floare pintenată, asemănă, toare oarecum cu violeta.
Frunzele lor au marginile îndoite, for mând un mic jgheb, sunt înzestrate cu două feluri de peri: unii cu picioruşe şi vezicule, care varsă din 16 celule secretoare mâzga lipicioasă, şi alţii fără picioruşe, cu 8 celule secretoare, care eliberează un suc digestiv abundent, încărcat de acizi şi fermenţi. Când insecta poposeşte pe frunză, substan¬ţa cleioasă o înţepeneşte, iar excitaţia transmisă marginilor frunzei face ca aceas¬ta să se îndoaie şi să se răsucească aseme¬nea unei foiţe de ţigară, acoperind prada, înfăşurarea şi desfăşurarea frunzei se fac atât de încet, încât, ca şi Darwin, trebuie să pierdem o zi întreagă pentru a le urmări.
Ciobanii cunosc şi preţuiesc această plantă pe care o folosesc, datorită fermen¬ţilor ei, la închegarea laptelui.
Apele Deltei sau ale lacului Snagov as¬cund o delicată plantă carnivoră, Aldrovan-da vesiculosa.
Ea are înfăţişarea unei mici tufe pluti¬toare cu numeroase frunzuliţe subţiri ce ies multe din acelaşi nod, ca razele unei stele. Din loc în loc întâlnim şi frunze modificate, cu două laminc rotunjoare ca două mici scoarţe de carte, deschise în unghi de 90° şi u nite prin cotorul nervurii principale. Pe mar¬ginea laminei se găsesc 60-80 de ghimpi mititei, iar în mijlocul lor o zonă acoperită cu numeroase glande digestive şi cu pe¬rişori sensibili.
Când un mic animal acvatic atinge perii sensibili, excitaţia se transmite la color care face să se închidă brusc "cartea\" prin lipirea laminelor. Prada prinsă e digerată, % r substanţele sunt absorbite de glandele digestive.
La fel procedează şi vestita vânătoare de muşte Dionaea muscipula, oaspetele pă¬durilor mlăştinoase din America de Nord (statul California), împodobită cu flori ase¬mănătoare cu ale Droserei, dar mai mari. Frunzele ei, aşezate tot în rozete, sunt al¬cătuite din două părţL Spre baza frunzei sunt lăţite ca o lopăţică. în continuarea aces¬tei părţi foliacee se găsesc două valve pe margine cu dinţi lungi, iar pe faţa inte¬rioară cu peri rigizi, articulaţi, sensibili, ră¬săriţi printre numeroasele glande digestive.
în clipa când o insectă a coborât pe frunză şi a izbit unul din cei şase perişori, cei doi lobi acţionaţi parcă de un buton se îndoaie cu iuţeală de-a lungul muchiei, petrecându-şi spinii unul pe lângă altul, aşa cum ne încrucişăm degetele pentru a ne uni mai strâns palmele.
în pădurile umede din insulele dintre Oceanul Indian şi Oceanul Pacific (Kali-mantan, Java, Sulawesi, Irian), alături de uimitoarele orchidacee, atenţia cercetăto¬rilor e atrasă de planta cu ulcele (Nepen-thes distilatoriă), o epifită care trăieşte pe scoarţa copacilor, unde găseşte prea puţină hrană. Ceea ce impresionează la această plantă sunt frunzele deosebit de curioase, alcătuite din trei părţi: o parte lată, conti¬nuată cu un cârcel, cu care se prinde de suporţii înconjurători. în vârful acestuia atârnă o cupă înzestrată cu un câpăcel, aidoma unei cofiţe.
Această cupă, care la unele specii poate atinge o lungime de o jumătate de metru şi un diametru de 15 cm, este o capodoperă picturală a naturii, demnă de a inspira pe orice maestru desăvârşit al smălţuirii oale¬lor. Cine îşi poate închipui că acest poli¬crom vas de catifea este o capcană? Cer¬cetarea amănunţită ne va confirma acest tapt. La gura cofei se găseşte un guleraş toarte lunecos sub care este secretat un suc dulce. Atrase de culorile neobişnuit de vii 5* de nectar, muştele se aşază pe guleraş. uar acesta fiind neted, umed şi înclinat Provoacă în mai toate cazurile alunecarea
insectelor în interior. în partea de jos a cofiţei le aşteaptă lichidul mistuitor, secre¬tat de pereţii interiori ai urnei. Transparent la început, lichidul se colorează brusc în gălbui şi capătă o reacţie acidă în contact cu trupul micului animal. Celulele din fun¬dul cofiţei absorb apoi încetul cu încetul substanţele digerate.
Acelaşi sistem de frunze îl găsim şi Iu Cephalotiis follicularis, o plantă din lacurile mlăştinoase ale Australiei, înzestrată cu cofiţe roşii, mai scunde, dar cu deschiderea mai largă, aşezate strâns una lângă alta în chipul cum fetele de la ţară care au luat apă de la izvor îşi aşază doniţele alăturat, până ce se vor întoarce de la o scurtă hâr-joană.
La alte plante exotice carnivore, cofiţa este înlocuită prin cornete înalte de 60-80 cm care ies direct din pământ. Aceste cornete aparţin unei plante din mlaştinile Americii de Nord, Sarracenia purpurea. Gura cornetului este păzită de un lob de culoare roşie aprinsă, care serveşte drept semafor pentru insecte. Acestea, alunecând de pe lobul asemănător unui tobogan, cad în lichidul mistuitor din adânc şi nu se mai pot întoarce din cauza opreliştii de peri orientaţi în jos, ce le stau în cale.
Şi mai interesantă este Darlingtonia ca-lifomica, rudă bună cu Sarracenia, desco¬perită în 1851 în mlaştinile din Sierra Ne-vada (California). Cornetele sale, care de asemenea ies din pământ, depăşesc un metru înălţime şi sunt acoperite de un că-păcel în formă de coif împestriţat de cu¬lori. La intrarea în capcană atârnă restul frunzei ca o limbă de şarpe, despicată. In¬sectele atrase de culoarea căştii pătrund în interiorul cornetului care nu are nici nec¬tar, nici baraje de peri. înapoierea lor este îngreunată de netezimea peretelui şi de răsucirea cornetului în formă de tirbuşon.
Pe apele tuturor bălţilor plutesc în tim¬pul verii lujerii cu florile galbene şi buzate ale otrăţelului {Utricularia vulgaiis). Tulpi¬na şi frunzele filiforme stau ascunse în apă. Trăgându-le la suprafaţă cu ajutorul unei lopeţi, vom remarca zeci de săculeţi prinşi prin picioruşe de ţesătura fină a frunzelor.
Aceşti săculeţi în forma vârşelor de prins peşte, nu mai mari de 4-5 mm, sunt părţi ale frunzelor transformate în capcane. Ve¬ziculele au în vârf o mică deschidere măr¬ginită de perişori şi acoperită dinspre interior de un căpăcel care funcţionează ca o su¬papă. Micile animale de apă dulce (dafniile, ciclopii, rotiferele, infuzorii) ating perişorii care transmit excitaţia căpăcelului ce se deschide, lăsându-le să pătrundă. Chiar dacă ar evita acest lucru, ele tot nu reuşesc să scape - sacii, până atunci goi, se deschid brusc, absorbind apa cu putere. Ieşirea e cu neputinţă, deoarece presiunea din inte¬riorul sacului umplut se echilibrează cu cea din afară, ţinând închis căpăcelul. După 1-3 zile micile animale mor de foame şi apoi sunt digerate de substanţele secretate de perişorii glandulari din interiorul vârşei.
Cu ajutorul capcanelor sale otrăţelul prinde până la o mie de astfel de vieţu¬itoare pe zi.
