PLANTE SEMIPARAZITE
După felul hrănirii, mai există şi o altă categorie de plante, numite mixotrofe sau semiparazite. Aceste plante au clorofilă şi, aparent, nu se deosebesc cu nimic de īnfă¬ţişarea generală a plantelor autotrofe. Dar clorofila lor nu reuşeşte să prepare toate substanţele necesare. Şi atunci, cu ajutorul haustorilor, ele īşi procură o parte din hra¬nă de la diverse gazde.
Profesorul Nicolae Sălāgeanu, printr-o serie de experienţe spectaculoase, a arătat ca la plantele semiparazite fotosinteza este normală dar respiraţia lor este intensă, astfel īncāt fotosinteza depăşeşte respiraţia frunzelor numai de aproximativ 3 ori, pe cată vreme la plantele autotrofe ea o de-paseeşte de 6-10 ori. De aici rezultă defi-ucitul de substanţe organice, recuperat pe socoteala plantei-gazdă.
Cel mai cunoscut semiparazit este vās¬cul (Viscum), cocoţat ca o tufă rotundă şi veşnic verde pe crengile unor arbori din pădure (stejar, plop, păducel) sau pe co¬paci din grădină (măr, păr).
īn jurul felului său de a se nutri s-au emis numeroase teorii, unele susţinānd că īntre vāsc şi planta-gazdă ar fi raporturi de simbioză (R. Hartig). Cercetări recente au dovedit că vāscul nu e un simbiont şi că el ia atāt vara cāt şi iarna o anumită cantitate de substanţe organice de la gazdă.
O familie de plante, răspāndită īn fā-neţe şi păduri de deal şi de munte, numără cei mai mulţi reprezentanţi ai acestui fel de nutriţie. E vorba de familia Scrophu-lariaceae. Am putea aminti o buruiană de fāneaţă dar şi de pădure, sor-cu-frate (Me-lampyrum), cu ramuri date īn lături şi frun¬ze dinţate aşezate faţă īn faţă. Florile gal¬bene, ca o cască, stropite cu puţin roşu, sunt aşezate deasupra unui guleraş (bractee) dinţat şi de culoare violetă. Speciile īnru¬dite au flori şi bractee de alte culori.
Mult mai mărunt dar ramificat, cu frun¬ze cāt o unghie, dinţate şi străbătute de nervuri apăsate şi cu un şirag de flori tran¬dafirii, silurul (Euphrasia) se īntālneşte pretutindeni unde cresc ierburi.
Deosebit de decorativ e clocoticiul (Rhinanthus). Creşte īnăltuţ şi drept. Are īn vārf cāteva flori galbene turtite, arcuite ca o creastă de cocoş şi cu un mic cioc. Sub ele se găseşte o pungă mare a caliciului care, cānd e uscată şi bătută de vānt, "clocoteşte\", cum spune poporul, scoţānd un fel de foş¬net uscat ce se aude departe. Asemănător cu clocoticiul este şi vārtejul-pămāntului (Pedicularis), cu frunze compuse din aripioa¬re dinţate şi cu flori roşii, foarte răspāndit pe pajiştile munţilor, iar unele specii, precum daria, īn turbării. O rudă bună a lor, īnsă mai rară, iarba-gātului (Tozzia alpina), uşor de recunoscut după tulpina fragilă ramifi¬cată şi după florile galbene cu cinci dinţi a-dunaţi īn două buze puţin conturate, poate fi īntālnită īn locuri umede din munţi. Pe coastele stāncoase īnierbate din regiunea al¬pină trăieşte bursuca {Bartsia alpina), cu un caliciu brun īnchis, cu flori mari (1,8-2 cm) de un violet īnchis, strānse īn raceme folia-re de 4-6 flori buzate, aşezate pe un pi¬cioruş scurt, semiparazită pe buruienile īnălţimilor.
