PLANTE COCOTATE
în încâlceala înspăimântătoare a pă¬durilor ecuatoriale şi tropicale, lupta pen¬tru captarea luminii ia proporţii dramatice. Copacii falnici reuşesc să-şi atingă obiecti¬vul. La fel şi lianele, care îşi răsucesc trun¬chiurile volubile pe suporţii naturali ai pă¬durii. In schimb, plantele ierboase cu sta¬tură mijlocie primesc, în condiţii normale, o cantitate insuficientă de lumină. De aceea, multe specii înzestrate cu clorofilă s-au adaptat la un mod de existenţă simbiotic, ducându-şi existenţa nu pe sol, cum ar fi firesc, ci pe trunchiul copacilor, la înălţimi variabile, acolo unde găsesc "ochiuri\" prin care razele solare se mai pot strecura. Şi cum aceste plante trăiesc în afara mediului obişnuit de viaţă, deci pe alte plante, au primit numele de epifite. Printre plantele epifite se află majoritatea speciilor de or¬hidee, bromeliacee, peperoniacee, unele ferigi, dar şi o serie de cactuşi.
Raporturile dintre gazdă şi oaspeţi suni unilateral pozitive şi unilateral neutre, o formă, deci, de comensalism în care oaspe¬ţii au indiscutabile avantaje, iar gazdele nu sunt în general afectate, întrucât plantele epifite îşi prepară singure hrana. Doar ra¬reori, din cauza prea marii aglomerări de oaspeţi, gazdele se frâng şi se prăbuşesc sub greutatea acestora.
Adaptările plantelor epifite pentru o viaţă simbiotică sunt deosebit de expresive. Organul cel mai afectat este rădăcina. în general, rădăcinile servesc doar la fixare; ele nu extrag din arborele-suport nici apă. nici substanţe organice. La unele epifite -cum ar fi Tillandsia usneoides - rădăcinile lipsesc complet, iar tulpina redusă e ase¬mănătoare cu lichenul mătreaţa-bradului (Usnea barbata), de la care a împrumutat numele. Planta se fixează pe diferite supor¬turi cu ajutorul unor crampoane.
în cele mai multe cazuri, plantele epi¬fite, absorbind apa din atmosferă cu aju¬torul rădăcinilor aeriene adventive, au că¬pătat adaptări speciale pentru procurarea şi păstrarea acesteia. La numeroase epifite, rădăcinile sunt înzestrate cu un ţesut epidermic asemănător unui văl, numit ve-lamen radicum, care reţine apa din precipitaţii.
Când plouă, apa intră în celule prin nişte pori şi este păstrată aici chiar şi în timpul secetos, graţie celulelor periferice care se umplu cu aer, împiedicând astfel transpiraţia.
Bromeliaceele - adesea întâlnite prin case ca plante ornamentale - păstrează apa de ploaie în nişte pâlnii formate la baza plantei prin alăturarea frunzelor, alcătuind adevărate rezervoare, cu pereţii adesea coloraţi într-o nuanţă roşie. La exemplarele mai mari de Bilbergia, Neorelegia sau Vrie-sia imperialis, aceste pâlnii, care cuprind apă şi pulberi organice, reprezintă un bio¬top original, aici trăind în asociaţie pro-tozoare, viermi turbelariaţi, limacşi, insecte, păianjeni, broscuţe.
O asociaţie asemănătoare o întâlnim la asclepiadeea Dischia raflesiana. Frunza ei s-a transformat într-o urnă unde se acumuza apa Micile animale ce pătrund aici C ni descompuse de către microorganisme, U turi!e lor formând un mic depozit de e, sianţe organice. în urne pătrund rădă-bUnile adventive ale plantei, absorbind atât 01 cât şi substanţele nutritive. Feriga epifită ptaycerium grandae trăieşte pe copaci fi-\"ndu-se cu riz0\'zu la bifurcaţia ramurilor sau în mici scorburi. Planta are două tipuri de frunze. Cele late şi aderente, ca nişte ventuze, servesc la protecţia rizoizilor îm-notriva uscăciunii, la reţinerea umezelii şi colectarea resturilor organice din care "îşi formează\" un sol propriu, bogat în humus. Aşadar, epifitele sunt plante autotrofe, capabile să realizeze fotosinteza. Substan¬ţele minerale şi le obţin prin cumularea prafului atmosferic şi prin descompunerea de către microorganisme a diverselor res¬turi organice, în diferite formaţiuni (cor¬nete, saci, pâlnii) provenite din modificarea frunzelor. Ca şi muşchii şi lichenii din pă¬durile noastre, epifitele tropicale şi ecuato¬riale realizează împreună cu copacii susţi¬nători o originală formă de simbioză, specifică lumii vegetale.
