PLANTE CU INFATISARE SI NUME DE ANIMALE
Din cele mai vechi timpuri oamenii au constatat că unele plante prezintă asemănări izbitoare cu animalele sau cu părţi ale lor, dându-le numiri cu rezonanţă zoologică.
în pădurile tropicale, cu greu se poale deosebi un şarpe de o liană. Unele caclee (Echinocuctus) din pustiurile mexicane pol fi confundate cu nişte arici de nisip în pozi¬ţie de apărare. Tulpina cquisetaceelor sea¬mănă cu o coadă de cal. Luxurianta lume a orhidaceelor oferă remarcabile corespon¬denţe în ce priveşte forma florilor cu lumea insectelor, mai cu seamă cu albinele şi flu¬turii. Rizomii unor plante pot fi luaţi drept şerpi, viermi, cuiburi de păsări sau chiar corali. Florile de verigei (Orobanchc vul-garis) seamănă cu o gură de lup, iar cele de Antirrhinum majus cu un cap de leu.
Desigur că aceste analogii, pur formale şi accidentale, au aţâţat puternic fantezia omului din popor şi i-au impresionai pr-o-l\'und chiar pe primii reprezentanţi ai ştiin¬ţelor naturii. In antichitate, ca şi în evul mediu, lipsa mijloacelor de cercetare şi pu¬ţinătatea cunoştinţelor de morfologie au dat loc unor explicaţii care de care mai năstruşnice, în ce priveşte modul cum iau naştere animalele.
Astfel, marele învăţat al antichităţii ele¬ne, Aristotel, ale cărui concepţii erau ridi¬cate la rangul de dogme în epoca feudală, socotea că "răţuştile de mare\", un neam de râcuşori, iau naştere din ghindele căzute din stejarii ce cresc pe ţărmurile mării şi că raţele şi gâştele noastre domestice provin din raţele de mare care au părăsit apa.
în legătură cu această credinţă greşită, K. M. Zawadski relatează un fapt amuzant. In evul mediu, călugării şireţi foloseau cu abilitate această poveste ca să obţină drep¬tul de a mânca gâşte şi raţe în zilele de
post, judecând "logic\" că, de vreme ce ele au provenit din "raţele de mare\", iar aces¬tea s-au format din ghinda stejarului, în¬seamnă că raţele şi gâştele sunt de prove¬nienţă vegetală!
Moda unor explicaţii fanteziste născule din insuficienta cunoaştere a organelor şi sistemului de reproducere în lumea vie a bântuit cu furie în tot cuprinsul evului me¬diu. Au apărut ca prin minune copaci mi-raculoşi care dau naştere la miei, la sălbă¬ticiuni şi felurite soiuri de păsări. în cărţile unor teologi naturalişti ca Thomas de Can-timpre, Michael Scott, Albert de Bollstădt, Vincent de Beauvais, Basiliscus şi chiar ale unor naluralişli laici ca Van Helmont ori Aldorvandi, care reiau opera lui Aristotel, îmbogăţind-o cu poveştile anlice cuprinse în Physiologus şi cu propriile lor observaţii, se vorbeşte cu seriozitate despre asemenea geneze uluitoare, se întocmesc planşe amă¬nunţite reprezentând diferite faze ale pro¬cesului naşterii unor animale din plante şi se dau chiar reţete pentru obţinerea lor.
O dată cu dezvoltarea zoologiei şi bo¬tanicii şi cu dezvăluirea proceselor intime ale reproducerii, teoria "generaţiei sponta¬nee\" şi-a pierdut treptat creditul, fiind definitiv zdrobită de strălucitele experienţe ale savantului francez L. Pasteur.
Totuşi, "comparatismul anatomic\" bazai pe analogiile fizionomice dinlre plante şi a-nimale s-a menţinui încă multă vreme. Bo¬tanistul italian Gianbattista Porta, în lu¬crarea sa Phytognomica (1588), face o cla¬sificare originală a plantelor pe bază de analogii, introducând printre alte grupe ve¬getale şi pe acelea asemănătoare cu diferi¬te animale cum ar fi scorpionul, musca, şarpele etc. (Fig. 7)
Această tendinţă a manifestat-o şi Karl Linne atunci când, introducând nomen¬clatura ştiinţifică binară, în vederea creării unui sistem universal de denumire a plante¬lor, a atribuit multor genuri şi specii vegetale numiri zoologice în limba greacă sau latină. Datorită lui şi celor care i-au con¬tinuat în acelaşi spirit opera de inventariere i naturii, nomenclatura botanică este plină ie numiri care sugerează analogia dintre )lante şi animale.
Vom aminti cu titlu informativ doar câ-
eva din acestea. în legătură cu calul: Equi-
etwn (coada-calului), Hippuris (brădişor),
tippophae (cătina-albă), Hippocrepis; cu
îul- Leontopodium (floarea-de-colţ, albu-
nţa), Leonunis (talpa-gâştei), Leontodon
:apul-călugârului); cu câinele: Cynoglossum
imba-câinelui); cu iepurele: Ononis (osul-
purelui); cu capra: Aegopodiwn (piciorul-
iprei); cu ţapul: Tragopogon (barba-ca-
\'ei); cu delfinul: Delphinium (nemţişori);
i şoarecele: Myosotis (nu-mă-uita), Myo-
nts (codiţucă); cu ariciul: Echinocactus; cu broasca: Ranwiculus (piciorul-cocoşului); cu şarpele de pădure: Ophioglosswn (ferică-şerpească); cu vipera: Echium (ochiul-şarpe-lui); cu insectele: Ophrys mustifera, O. apifera, O. aranifera (albina); cu coralii: Corallorhi-za (bunghişori) etc.
Poate că nu există popor în lume care să-şi fi pus mai activ la contribuţie spiritul de observaţie şi fantezia când a fost vorba să denumească plantele ca poporul nostru. în cunoscuta carte a lui Zaharia Panţu, Plan¬tele cunoscute de poporul român, ca şi în voluminosul Dicţionar etnobotanic, elaborat de Al. Borza, peste 200 de nume se referă la animale. Cităm la întâmplare: bibilica, şopârliţa, vulturica, mieluşeii, cocoşeii, pi¬ciorul-cocoşului, unghia-găii, moţul-curca-nului, albiniţa, peştişoara, măseaua-ciutei, ochiul-şarpelui, coada-vulpii, ochiul-boului, gura-leului, piciorul-caprei, pliscul-cu-coarei, coada-racului, talpa-gâştei.
