PLANTA SFANTA A DRUIZILOR
Fructele, divers şi viu colorate, solitare cānd sunt mari, adunate īn grape sau cior¬chini, cānd sunt mai mici, şi păstrate şi peste iarnă, cānd culoarea lor face un contrast iz¬bitor cu albul imaculat al zăpezii, īşi sem¬nalizează de la distanţă prezenţa.
Pieliţa colorată, miezul dulce sau făinos al fructului reprezintă o momeală irezisti¬bilă. Ea ascunde sămānţa care asigură per¬petuarea speciei. Şi această sămānţă tre¬buie să fie transportată cāt mai departe de părinţi, pentru a evita concurenţa vitală. A-cest oficiu şi-1 asumă īn mod involuntar pă¬sările care, consumānd partea cărnoasă a fructului, răspāndesc, fără voia lor, semin¬ţele.
Dintre plantele omitochore (care se fo¬losesc de păsări pentru răspāndirea semin¬ţelor) cea mai vestită este vāscul (Viscum album).
La popoarele vechi, şi īn special la popu¬laţiile celtice, vāscul era considerat plantă sacră. Prezenţa acestei tufe veşnic verzi, aninată īn copaci, era considerată de pro¬feţii acestora, druizii, ca un semn al zeilor, iar pasărea care īi dădea tārcoale - un tri¬mis al cerului.
Fără īndoială că vāscul prezintă un deo¬sebit interes ştiinţific. Viaţa lui de semipa¬razit face īn continuare obiectul unor cer¬cetări ştiinţifice, iar complexa relaţie parazit-gazdă īncă nu este complet limpezită. Nu mai puţin interesantă este calea prin care acesta se răspāndeşte.
Vāscul īnfloreşte toamna tārziu şi ro¬deşte īn miezul iernii, cānd hrana păsărilor este rară şi săracă. Fructele sale sunt nişie boabe alb-gălbui, asemănătoare unor perle aşezate cāte trei la locul de inserţie a frun¬zelor.
Cărăuşii lor sunt mierlele şi sturzii negri (Turdus viscivorus), care le consumă cu predilecţie. Dacă boabele vāscului ar fi fost ca ale celorlalte specii, neamul acestui in¬teresant semiparazit ar fi dispărut de muli. Seminţele īmprăştiate pe pămānt, o dată cu resturile māncării, nu ar fi putut īncolţi, ştiut fiind că vāscul nu poate trăi dacă nu găseşte o ramură-gazdă de care să se prin¬dă. Şi totuşi el puiază pe ramurile alăturate şi pe copacii vecini.
Care este explicaţia acestui fenomen ce i-a frămāntat multă vreme pe oameni? In¬ventivitatea de chimist a vāscului a asigurai continuitatea vieţii lui de semiparazit. Se¬minţele sunt īmbrăcate īntr-o substanţă cle¬ioasă. Cānd mierla consumă carnea dulcea¬gă, seminţele i se īncleiază pe cioc. Pasărea nu se suferă murdară şi atunci īşi curăţă ciocul frecāndu-1 de o creangă vecină. īnve¬lişul vāscos şi lipicios aderă cu uşurinţă la scoarţă, asigurānd astfel seminţei mediul de dezvoltare.
