PLANTE PLIMBARETE
Emigranţii europeni în America au a-dus cu ei voluntar, dar mai ales involuntar, şi seminţele unor plante care, în 300-400 de ani, s-au aclimatizat atât de bine şi s-au răspândit atât de mult în Lumea Nouă, încât
par a se fi găsit de când hăul pe acele meleaguri.
Plante ruderale (de pe marginea dru murilor), ca păpădia ori pătlagina ("urma lăsată de piciorul feţelor palide\", cum o numesc amerindienii), nu sunt originare din America. Lor li se adaugă pirul (Agropyntni repens), rocoina (Stellaria media) sau ne¬ghina (Agrostema githago), împrăştiată cu boabele de grâu. Seminţele lor au fost adu¬se în diferite epoci, o dată cu olandezii, francezii, englezii, germanii care au traver¬sat Atlanticul în căutarea unui destin mai îngăduitor.
In pragul celui de-al doilea război mon¬dial, specialiştii Institutului Smithson es¬timau că numărul speciilor de plante im portate din Europa în America depăşea cifra de 1 000. Dar botaniştii constatau cu regret că doar 10% reprezentau specii folositoare. Printre acestea se numără gra-mineele furajere cum ar fi Poa şi Agroslis, atât de puternic răspândite încât au fost in¬cluse în flora subspontană a Americii de Nord.
Nici America n-a rămas datoare Europei. Caravelele şi apoi vapoarele cu aburi au transportat din coloniile transatlantice pe ţărmurile Europei, alături de plante folosi¬toare ca porumbul sau cartoful, şi o sume¬denie de oaspeţi nepoftiţi.
Aşa s-a întâmplat cu bărânişul (Erigeron canadensis) şi ciuma-grădinii (Galinsoga), compozite nelipsite azi printre bălăriile maidanelor şi câmpurilor ţării noastre, de la munte până la mare, cu binecunoscutul ştir comun (Amaranthus retroflexiis), cu Oe-nothera biennis, cu flori galbene, şi bun-ghişorul (Erigeron annuus), cu numeroase flori alb-violete ca de părăluţă, plantă ne¬cunoscută până în 1763 în Europa, iar azi nelipsită în lunci şi rarişti de pădure, cu ciuma-apelor (Elodea canadensis), care a pus stăpânire pe împărăţia apelor stătătoa¬re, etc.
La fel s-a petrecut şi cu oaspeţii din Ex¬tremul Orient ca laurul-porcesc (Datina stratnoniwri), adus ca plantă medicinală (seminţele prăjite linişteau durerile de dinţi), holera (Xanthium spinosum), transportată
din stepele Rusiei pe cozile cailor eăzăeeşti
- timpul războaielor ruso-turce, sau trestia
irositoare (Acoruus calamus), al cărei
. om era folosit în farmacie şi parfumerie.
Migrarea intercontinentală, declanşată în mai toate cazurile de intervenţia indi¬rectă a omului, n-a încetat nici azi. Sub ochii noştri se desfăşoară expansiunea geo¬grafică a unor specii al căror itinerar poate fi urmărit pas cu pas şi aproape an cu an. în rândul acestora numărăm în ţara noastră câteva specii de laptele-cucului {Euphor-bia), de ştir (Amarantus), unele compozite, cum ar fi mărită-mă-mamă (Rubdeckia laci-niata) sau Ambrosia arternisiifolia, plantă recent poposită, care prin 1965 sufoca bu¬ruienile ruderale autohtone din zona hidro¬centralei Porţile de Fier, spre Gura Văii, ca după 1975 să invadeze Lugojul, zona Ză¬voiului din oraşul Bistra şi chiar terenuri ruderale ale Ploieştilor şi capitalei ţării.
Iată graficul câtorva din cele mai "aven¬turoase\" plante călătoare prin ţara noastră.
Ştirul creţ (Amaranthus crispus) este o-riginar din Argentina, de lângă Buenos Aires. în anul 1859 este descoperit în Franţa de Theveneau şi Lepinasse. Peste 31 de ani, acelaşi ştir poposeşte în Italia, unde este semnalat de Terracino. După 1910 pătrunde prin Iugoslavia în ţara noastră, fiind găsit pentru prima oară la Craiova, în 1911, de G. Grinţescu. Pentru a ajunge la Ploieşti i-au ajuns opt ani şi pen¬tru a lua în primire marginea străzilor din Bucureşti, încă doi. Nici Munţii Carpaţi nu i-au fost o oprelişte prea grea. în treispre¬zece ani i-a escaladat, şi după încă zece ani, şi anume în 1943, a fost menţionat la Vaşcău şi Cluj, iar în 1946 la Sighet şi Iaşi. Drumul lui spre nord şi est continuă şi în prezent. în ultimii ani a fost menţionat în Ucraina subcarpatică şi Republica Mol¬dova.
In jurul căilor ferate şi al gărilor, în o-raşele şi satele din apropierea drumurilor de fier, şi-a căpătat cetăţenie o specie de \"luşeţel (Matricaria matricarioides). Ciu¬dăţeniile acestui muşeţel constau în capi-
tulele sale, cărora le lipsesc cu desăvârşire florile marginale, prezente la celelalte rude apropiate. Originar din America de Nord, el a descins în Europa fiind semnalat în anul 1852, lângă Berlin. După 37 de ani ne trece hotarele, stabilindu-se la Oraviţa, unde îl citează Borbâs. Peste patru ani este la Anina, iar la începutul veacului nostru la Târgu Mureş. Drumul până la Braşov, un¬de Moesz îl pomeneşte ca pe o buruiană, a durat aproape cinci ani.
Fiind o plantă "feroviară\", o dată cu lărgirea continuă a reţelei de căi ferate pe teritoriul ţării, după anii 1900, s-a împr㺬tiat pretutindeni şi muşeţelul "chel\", cum se spune pe alocuri, folosit azi pe scară dir ce în ce mai largă în scopuri medicale.
Nu mai puţin îndrăzneaţă este călători; lentă, dar sigură, a unui mărunt neam di alior (Euphorbia nutans), buruiana semă naturilor de plante furajere din America de Nord.
în al treilea an de la revoluţia francez; ea a poposit la Paris, ca un răspuns botani al Americii la misiunea istorică a genera lului Lafayette în ţara "tuturor libertăţilor\' Peste 35 de ani, botaniştii o găsesc însori du-se pe litoralul Mării Adriatice, la Fi me. După o plimbare de peste 130 de a mai precis în anul 1947, Clujul a numărat buruiană în plus. Drumul până în împrejur mile Braşovului (Bodoc, Olteni) a durat vr doi ani, iar până la marginea capitalei înc vreo zece. Fără a fi prea răspândit, ace alior răzbate totuşi şi îşi continuă curs încotro? Până unde? Fiţi siguri că prezen lui, oricât de modestă, nu va trece neo servată.
în anul 1884, a fost introdusă în Loi siana şi apoi în Florida (1888), pentru c namentarea bazinelor, o nouă specie plantă acvatică, cunoscută sub numele zambila-de-apă {Eichhomia crassipes). . ceasta plantă monocotiledonată din fami Pontederiaceae, originară din America ti picală (centrele sale de răspândire se a mai ales în podişul Guyana şi la frontiera Braziliei cu Paraguayul), a reţinut atenţia horticultorilor prin frunzele sale în formă de rozetă cu peţioluri vaziculoase ca nişte butoiaşe şi prin spicul cu superbe flori violacee sau aburit-purpurii, deosebit de decorative. Zece ani mai târziu, ea inva¬dează toată partea de sud a Statelor Unite, îngreunând navigaţia pe Mississippi.
Cultivată în 1894 în celebra grădină din Bogor, zambila-de-apă s-a răspândit cu iuţeală în Jawa, apoi în toată Indonezia, în Filipine şi în Australia, precum şi în unele dintre insulele Oceanului Pacific, cum ar fi Hawaii şi Fiji. In anul 1902, precizează biologul american De Kimpe, planta a fost adusă în Hanoi, de unde a invadat Indo-china, India, inclusiv Sri Lanka.
După anul 1950, Eichhomia a început să prolifereze şi să invadeze bazinul fluviului Congo (Zair) şi al afluenţilor săi, astu-pându-1 literalmente şi împiedicând circu¬laţia, cu masele sale vegetale mobile şi ma¬sive. După anul 1970, o întâlnim în toată Africa răsăriteană, după ce a invadat încă din 1958 întregul bazin al Nilului.
"Datorită uriaşei sale puteri de reprodu¬cere prin stolonizare, zambila-de-apă a cucerit aproape totalitatea regiunilor paleo-tropicale. S-a calculat că în Louisiana zece plante-mamâ pot da 655 360 de noi plante în timpul unui sezon de vegetaţie - adică între 15 martie şi 15 noiembrie - iar în re¬giunile tropicale propriu-zise ea se înmul¬ţeşte în tot timpul anului\" (Robyns, 1955). Iubită şi îndrăgită la început, această frumoasă şi extrem de modestă plantă de¬corativă a început, după anul 1955, să pro¬ducă îngrijorări serioase şi chiar panică da¬torită rupturilor pe care le producea în e-chilibrul ecologic, prejudicierii navigaţiei şi stânjenirii pescuitului. S-au preconizat fe¬lurite mijloace de luptă. Astfel, distrugerea mecanică, cu ajutorul unor benzi transpor¬toare care antrenează plantele şi le aruncă pe maluri sau le conduc spre tocătoare, a produs decepţie - scria De Kimpe (1957). S-a trecut apoi la combaterea chimică prin pulverizare cu ierbicide, în special 2,4 D (acid 2,4 diclorfenoxiacetic). După anul 1960, s-au obţinut unele rezultate pozitive, cu preţul unor uriaşe cheltuieli, ceea ce i-a de¬terminat pe economişti să supranumească zambila-de-apă "million dollar weed\", din cauza milioanelor care au fost cheltuite pen¬tru acţiunile de stăvilire a răspândirii ei.
