FOSILE VII
Algele şi.» secretul veşniciei
în depozitele calcaroase din provincia Natal, Republica Africa de Sud, numite stro-matolite, cu o vechime sigură de 3,1 miliar¬de de ani, s-au descoperit urmele "pionie¬rilor\" construcţiei litosferei care au fost al¬gele coloniale verzi-albastre.
Din aceste protoalge s-au dezvoltat al¬gele verzi-albastre, păstrate până azi dato¬rită uimitoarei lor rezistenţe şi capacităţi de adaptare. Astfel, ele se întâlnesc în gheţurile Arcticii, în gheizerii fierbinţi de la Yellowstone, pe fundul Mării Moarte, în zăcămintele de petrol şi în munţi, la înălţimi de peste 5 000 m. Acestea sunt singurele organisme vii care au rezistat şi exploziei bombelor atomice şi cu hidrogen, supra¬vieţuind şi în interiorul reactoarelor ato¬mice şi în pereţii peşterilor întunecate din Nevada, unde s-au efectuat explozii nucle¬are subterane.
Multe se găsesc în mediul marin. în tul¬burătoarea matrice a oceanului, care încă n.u Şi-a dezvăluit toate secretele, supra-Vleţuiesc flagelatele, alge verzi, fosile.
Pe uscat, algele albastre şi unele dintre bacterii, datorită adaptării lor la mediul aPelor termale sau la terenuri minerale cu sol neformat, îşi dovedesc originea lor ar-aică. O serie de cercetări recente, care conduc la concluzia că bacteriile sulfuroase au un rol important în formarea zăcămintelor metalifere, ne indică vechimea lor considerabilă. Nu demult, savantul german W. Dombrowski a descoperit în depozite de sare vechi de peste 150 de milioane de ani bacterii care, scoase la suprafaţă, s-au re-trezit la viaţă; ele manifestă însă deosebiri faţă de bacteriile de azi în ce priveşte me¬tabolismul, neputând, de pildă, inverti za-harurile actuale.
Alga colonială Botryococcus brauni este cunoscută din paleozoicul inferior, dăi¬nuind până în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări im¬portante.
Cele mai vechi ferigi
Cele mai vechi fosile vii din rândul crip-togamelor superioare (vasculare) aparţin marelui grup al pteridofitelor (ferigilor), şi anume clasei Psilopsida. Din această clasă de ferigi arhaice, mai bine organizate şi capabile să crească şi să evolueze în mediul terestru, s-a păstrat până azi un singur gen, aparţinând ordinului Psilotum, cu câteva specii care se întâlnesc în pădurile tropi¬cale, umede, din Africa şi Asia. Tulpinile verzi, cilindrice, bogat ramificate dicho-tomic (cu câte 2 braţe) poartă frunze mici şi puţine. în pământ planta este fixată cu ajutorul unor rizoizi. Tulpinile au o măduvă sclerificată în jurul căreia se dispun fas¬cicule lemnoase în alternanţă cu cele li-beriene, reamintind de structura rădăcinii. Sub erjidermă se află o scoarţă asimila¬toare, în partea superioară, ramurile poar¬tă sporangi, câte trei, în axila unei frunze bifurcate.
Aceste ferigi, decretate monumente ale naturii, ne duc în urmă cu sute de milioane de ani, în perioada devoniană şi apoi per-miană, când ele cuceriseră uscatul şi se înmulţiseră atât de intens încât au putut da naştere unor depozite uriaşe de huilă.
Cycadalele îşi amintesc
La începutul mezofiticului, s-a născut ordinul Cycadales, punte de legătură dintre ferigi şi gymnosperme.
Răspândite mai ales în regiunea tropi¬cală a Africii răsăritene, a Asiei şi Austra¬liei cele circa 100 de specii de cycadale formează un tezaur de preţ al ştiinţei. La ele se constată un pas înainte faţă de psilo-fitale, şi anume apariţia seminţei. Sămânţa de Cycas revoluta seamănă cu o prună lungă de 2-6 cm.
înfăţişarea cycadalelor aduce cu a fe¬rigilor şi a palmierilor. Frunzele lor mari, rigide, penate şi aşezate în spirală, formea¬ză un mănunchi în vârful tulpinii. Prin structura internă a tulpinii ele se apropie mult de conifere.
Florile sunt unisexuâte, dispuse pe in¬divizi masculi şi femeii. Fiecare floare este compusă dintr-un ax central în jurul căruia se inserează în spirală staminele sau carpe-lele, după sexul florii. Florile mascule au aspectul unei rozete de frunze staminale ascuţite, care prezintă numeroşi saci pole-nici pe faţa lor inferioară. Aceste frunze au aspect solzos şi alcătuiesc conuri mascule ce pot ajunge până la 20 cm lungime. Florile femele sunt şinele alcătuite din rozete de frunze în care alternează frunze sterile cu frunze fertile, cele din urmă purtând ovule pe faţa lor interioară.
Polenizarea se face prin intermediul vân¬tului, iar polenul ajuns pe florile femele germinează dând naştere la doi spermato¬zoizi ciliaţi, care pătrund până la oosferă, fecundând-o.
Cycadalele, în locul de baştină, sunt fo¬losite în scop alimentar (din tulpină se pre¬pară o făină sago mult folosită în insulele Moluce şi în Japonia) sau terapeutic (sucul proaspăt scos din frunzele de Cycas circi-nalis e un medicament local mult preţuit), iai în alte ţări sunt cultivate ca plante or¬namentale.
Obârşiile cârcelului
__ Cu 50 de milioane de ani în urmă a a-Pârut un nou ordin vegetal, acela al Gneta-lelor. El oferă oamenilor de ştiinţă dovada concretă a etapei de trecere de la gimno-sperme - plante la care seminţele nu sunt acoperite în fruct - la angiosperme, undt fructul înveleşte sămânţa.
In zona temperată, strămoşul încă în viaţă al angiospermelor, apărute şi răspân. dite cu vigoare în ultima perioadă geologică este cârcelul (Ephedra distachyă), un se-miarboraş dioic, cu flori femeieşti şi bărbă¬teşti separate pe acelaşi exemplar, cu trunchi ramificat, noduros şi câteodată târâtor, cu tulpini uscăţive ca nişte beţişoa-re. Frunzele lui sunt doar nişte solzişori u-niţi doi câte doi ca un tub. Din florile fe-meieşti apar la sfârşitul verii nişte bobite roşii. Nimeni n-ar bănui că aceste mici tufe sunt rude cu bradul şi în acelaşi timp stră¬moşii unor plante mai evoluate decât coni¬ferele. Florile bărbăteşti şi femeieşti, cu im început de înveliş, şi structura vaselor trun¬chiului constituie caractere de superioritate faţă de neamurile bradului şi o treaptă de trecere spre angiosperme.
Cârcelul e o plantă interesantă nu nu¬mai pentru vechimea şi rolul ei de verigă în sistematica vegetală, dar şi pentru preţiosul ajutor pe care îl dă cercetătorilor în stabi¬lirea limitelor paleogeografice dintre uscat şi ape. Şi pentru frământata hegiră a pă¬mântului românesc, ea constituie un docu¬ment preţios, care dezvăluie o pagină din străvechea încleştare dintre mări şi uscat. Cârcelul preferă litoralul marin, putând fi întâlnit, rar, ce e drept, însă sigur pe lângă falezele nisipoase şi pe dune. Cu atât mai surprinzătoare deci ne apare prezenţa lui în Câmpia Transilvaniei, prin părţile Se¬beşului, Turdei şi ale Bihorului, la sute de kilometri de litoralul însorit.
"Misterul\" acestei ciudate arii de răs¬pândire a fost dezlegat. Atunci când oa¬menii de ştiinţă au întocmit cu precizie harta înfăţişării din trecut a pământului ro¬mânesc, s-a putut constata că Ephedra din Transilvania marchează braţul mării străvechi care pătrunsese în arcul carpatic şi se scur¬sese apoi, treptat, cam prin Valea Mu¬reşului de astăzi. După izbânda deplină a uscatului, ea a rămas pe vechiul litoral al mării panonice, în câteva staţiuni care au conservat mediul său de viaţă, la fel cu trânul care cu greu se desparte de locul copilăriei.
Uimitorul "toumbo\"
prin ţinutul Damara din sud-vestul A-Iricii, în pustiul Namib şi pe platoul Kao-Ko Supravieţuieşte Welwilschia mirabilis, un \"\"_ ,ore/entant al ordinului Gnetale care face irecerea, ca şi cârcelul (Epliedra), între gim-nosperme, plantele cu fruct descoperit, şi an-mosperme, plante cu fruct acoperit. Ciudatul arbore a fost zărit întâia oară în 1860 de ex¬ploratorul austriac Friedrich Welwitsch în cel mai arid pustiu din lume care e deşertul Namib, supranumit şi ..Ţărmul scheletelor\", din cauza oaselor de animale moarte de sete şi foame care s-au împrăştiat pe nisip. Planta seamănă CU o apariţie din altă lume. De un butuc ţepos, nu mai înalt decât un stal de om, se anină ca două braţe gigan¬tice o pereche de frun/e persistente, lungi de 3-8 m, late de 30 cm, zdrenţuite, aspre, adesea ondulate. După ce se curbează de la tulpină, Irunzele se întind pe sol unde, în contact cu nisipul fierbinte, se modifică treptat şi sunt rupte în fâşii prin acţiunea vântului. La baza lor se înalţă florile, oare¬cum asemănătoare cu ale brazilor, dar care dau naşlere unor seminţe acoperite. S-a constatat că planta înfloreşte o dată la 20 de ani şi că atinge vârste matusalemice de 1 200-2 500 de ani.
