PLANTELE FURNICILOR
Se pare că, dintre toate animalele, fur¬nicile sunt cele mai dispuse să ducă un trai comun cu plantele, să se folosească din plin de "avantajele\" unor spaţii locative confortabile, înzestrate cu rezervoare de dulciuri, dar, într-un anumit fel, să le răs¬pundă cu "contraservicii\", apărându-le şi chiar procurându-le materia primă.
Plantele atrag furnicile prin sucurile dulci secretate de anumite glande de pe frunze şi tulpini, prin "gogoşile\" de pe frunze, numite corpusculii Miiller, formaţii sferice bogate în albumină şi perfect adap¬tate traiului social al furnicilor, din inte¬riorul organismului lor.
Printre cei mai vestiţi simbionţi vegetali ai furnicilor se numără salcâmul cornut (Acacia cornigera), ale cărui frunze sunt înzestrate la bază cu doi spini puternici ce comunică între ei, îndoiţi asemenea unui corn de bou. Spaţiul gol din interiorul spi¬nilor este locuit de două specii de furnici, Pseudomyrex bicolor şi Crematogaster, atrase de belşugul de nectar secretat de peţiol. Fiind antagonice, aceste furnici nu trăiesc împreună, ci pe exemplare separate de copaci.
Cu acest soi de copaci, s-a făcut o expe¬rienţă interesantă. Cultivat în grădină, deci lipsit de simbiontul său animal, şi-a pierdui caracterele câştigate în stare sălbatică. Spi¬nii săi au devenit moi şi plini de măduvă, iar cantitatea de nectar a scăzut considera¬bil. N-a fost greu de presupus că forma, dimensiunile şi duritatea spinilor depin¬deau de simbioza cu furnicile, a căror pre¬zenţă iritantă îi transformase în nişte or¬gane redutabile de apărare împotriva erbi-vorelor. Profitul plantei de pe urma traiului în comun cu furnicile era evident. Alături de spini, mirosul usturător provocat de aci¬dul formic, impregnat în frunze şi ramuri, contribuie şi el la alungarea duşmanilor, deci la protecţia gazdelor.
In pădurile arhipelagului malaiezian, şi în special în insulele Moluku, se întâlneşte o frumoasă euforbiacee, Endospernium molucanwn. Tulpina sa este plină de scor¬buri, adăpostul unui neam de furnici care se hrănesc, de asemenea, cu nectarul pro¬dus de peţioli. Se pare că dimensiunile considerabile ale acestui copac se datoresc excitaţiei chimice produse de prezenţa fur¬nicilor, deoarece atunci când el este culti¬vat în grădinile botanice tropicale, cu toate îngrijirile atente ce i se dau, nu atinge nici măcar a treia parte din dimensiunile sale obişnuite.
Şi la o verbenacee exotică, Cleroden-dron fistulosum, furnicile locuiesc în inte¬riorul tulpinii. Internodurile acesteia sunt foarte umflate şi interiorul lor comunică cu exteriorul printr-un orificiu aşezat dede¬subtul locului de inserţie a frunzei. La a-ceastă plantă, serviciul adus de furnici este de altă natură. Este de ajuns ca un animal să atingă o frunză sau o ramură şi furnicile năvălesc asupra oaspetelui nepoftit, alun-gându-1 cu muşcături cumplite.
Cei mai bine studiaţi dintre arborii "gazde de furnici\" - mirmecofili - sunt Ce-cropia şi Mynnecodia.
Cecropia - arbore drept şi zvelt, cu frunze mari, digitiforme, rudă cu urzica noastră -creşte în America, din Mexic până în Bra¬zilia, în interiorul tulpinilor lor trăiesc u-nele din cele mai războinice furnici, Azteca; acestea îşi apără cu străşnicie locuinţa de asalturile furnicilor-tăietoare-de-frunze, ca¬re adeseori năvălesc în mare număr asupra acestor copaci.
Tulpina Cecropiei este goală, ca la bam¬bus, fiind divizată prin despărţituri trans¬versale între etajele internodurilor. în fie¬care internod se află nişte canale care stră¬pung până aproape de exterior tulpina. Ele P°t fi asemănate cu nişte ferestre sau uşi acoperite cu o membrană subţire. Matca furnicilor roade membrana şi pătrunde asttel în interiorul locuinţei. Aici îşi depune °uăle. Uşa creşte curând la loc, sub forma unui ţesut verde, ascunzând perfect matca $\' Puii. Ca nu cumva uşa să se îngroaşe şi s\"° imobilizeze ca într-o închisoare, matca roade o parte din grosimea acesteia, asigurându-şi drumul spre libertate şi hrânin-du-se în acelaşi timp.
Alături de "creşe\", planta pune la dispo¬ziţia furnicilor şi o "sufragerie\", unde le aşteaptă micile "gogoşi\" bogate în albu-mine şi grăsimi, aflate la baza peţiolilor. Pe măsură ce "gogoşile\" sunt consumate de furnici, planta fabrică la iuţeală altele.
Mynnecodia este o rubiacee epifită, ca¬re trăieşte în vârful copacilor tropicali, agăţată de ramuri prin câteva rădăcini ad-ventive. La prima vedere seamănă cu un cartof enorm şi ţepos, pe care cresc, din loc în loc, tulpini cu câteva frunze. Aceste tubercule gigantice sunt străbătute în inte¬rior de numeroase galerii comunicante ce se deschid în afară prin mai multe orificii. Toate cavităţile sunt locuite de furnici, care îşi apără cu furie teritoriul la cel mai mic semnal de alarmă. (Fig. 18)
Dacă punem să încolţească o sămânţă de Mynnecodia vom observa că planta pre¬zintă la bază o umflătură şi un orificiu, aşa că ele nu pot fi considerate - cum credeau unii botanişti - o operă a furnicilor. Nu-i mai puţin adevărat că, lipsite de furnici, aceste tubercule prezintă toate particu¬larităţile amintite, dar dimensiunile lor sunt mai reduse. Aşadar, furnicile favorizează puternica dezvoltare a tuberculelor care, prin natura lor spongioasă, devin preţioase rezervoare de apă pentru restul plantei. Totodată, excrementele furnicilor, care se acumulează în interiorul umflăturii ei, ser¬vesc Myrmecodiei, plantă epifită, să înlo¬cuiască sărurile minerale din sol.
