MINICOPACII
Ne-am obişnuit cu imaginea unor pini şi stejari falnici al căror vârf se înalţă la 20-30 m de la pământ.
Şi totuşi, dacă am face o plimbare în ar¬hipelagul japonez, am avea surpriza să în¬tâlnim copaci-miniatură, care împodobesc casele şi micile terase din jurul acestora.
Copacii-jucării sădiţi în pământ sau în ghivece nu sunt specii anumite, ci doar forme pitice ale unor arbori care, în mod obişnuit, ating dimensiuni impresionante. Aspectul lor de puieţi este înşelător, deoa¬rece, de obicei, avem de-a face cu moşnegi seculari.
Secretul grădinarilor niponi a fost divul¬gat. Seminţele copacilor falnici sunt intro¬duse în ghivece foarte mici, cu puţin pă¬mânt. Pe măsura creşterii, planta este mu¬tată de fiecare dată în ghivece numai cu puţin mai mari. Pentru a aduna coroana, gră¬dinarii leagă ramurile de trunchi între ele, sau în formă de şerpi încolăciţi, lăsându-le să crească astfel. Prost hrăniţi, împiedicaţi de a-şi întinde rădăcinile şi răsfira ra¬murile, aceşti copaci ating, după 100-150 de ani, înălţimea de 50-60 cm şi grosimea cel mult cât a încheieturii mâinii.
Cei mai docili la acest chin s-au dovedit coniferele - pinii, chiparoşii, ienuperii o-rientali - şi stejarii asiatici. Pentru a obţine astfel de copaci, numiţi de localnici bonsai, este necesară o răbdare de fier, ţinând sea¬ma că abia după 15-30 de ani se stabilizea¬ză statura şi înfăţişarea unor forme atât de originale şi de preţuite\' în Ţara crizante¬melor.
Priceperea şi truda omului pot preface copacii falnici în jucării graţioase şi deli¬cate. (Fig. 6)
Nici natura nu se lasă mai prejos şi fo¬loseşte aceeaşi asprime pentru a minia¬turiza speciile lemnoase. Şi unde pot fi condiţii mai grele şi mai neprielnice de via¬ţă decât în stepe, în turbării sau pe vârful munţilor?
Stepele deschise, cu intensa uscăciune a solului şi cu pojarul nimicitor al soarelui, supun copacii la grele încercări. Nu-i de mirare deci că rudele sălbatice ale prunului şi migdalului, arbori care în livezi au trun¬chiuri groase şi coroane de 3-5 m, ajung de nerecunoscut în stepe. Porumbarul (Primus spinosă) nu-i decât o tufă de 1-1,5 m, cu ramuri ţepoase care-1 apără de animale şi-i împiedică transpiraţia, iar migdalul pitic (Amygdalus nana), care îmbracă primăvara stepele dobrogene în covorul trandafiriu al florilor sale, se pierde printre buruieni cu trunchiul său subţire cât un deget şi coroa¬na firavă, de 40-60 cm.
Turbele îmbibate cu apă, lipsite de sub¬stanţe azoloase atât de necesare creşterii şi cu temperaturi scăzute (ele ne amintesc de vremea când gheţurile polare coborâseră până aproape de ecuator), sunt neprielnice dezvoltării copacilor. Şi lotuşi, două nea¬muri de mesteacăn - mesteacănul pitic (Betu-la nana), un năpârstoc de copac de 30-40 cm, şi mestecănaşul (Betula humilis), ceva mai răsărit, putând să ne ajungă la umăr - în¬drăznesc să-şi strecoare pâlcurile fragile prin pernele de muşchi ale tinoavelor. Ce deosebire însă între ruda din păduri, care atinge 10-15 m înălţime, şi aceşti copăcei firavi, cu înfăţişare mai degrabă de ramură!
In sfârşit, frigul şi vânturile pustiitoare ale iernii, secătuitorul văpăiş al verii ridică pe crestele munţilor un prag de netrecut în faţa copacilor falnici.
Molizii, zadele, zâmbrii abia cutează, sin¬guratici, strâmbi şi zdrenţuiţi, să urce până la înălţimea de 1 800 m. Dincolo de acest prag se întinde brâul copăceilor târâtori şi al copacilor-miniatură. Pinul e înlocuit de jneapăn sau jcp (Pinus montana var. inu-ghus), tufă scundă şi târâtoare care-şi alătură strâmb tulpinile chircite, pentru a rezista a-saltului necontenit al vijeliilor.
Sălciile pletoase, în ale căror scorburi pot să se ascundă doi copii, îşi trimit printre stâncile umede ale înălţimilor neamurile lor pitice (Sulte herbacea, S. retuşa, S. recticula-ta). Tulpiniţele lor, cu frunze pieloase şi cu câte un mâţişor în vârf, se înalţă doar câţiva centimetri de la pământ.
