A fost odata ca niciodata un taietor de lemne
tare nevoias si omul asta îsi avea cascioara
la marginea unui codru nesfârsit, unde-si
ducea viata împreuna cu nevasta-sa si cei
doi copii ai sai. Si pe baietel îl chema
Hansel, iar pe fetita Gretel.
De sarmani ce erau, nu prea aveau cu ce-si astâmpara
foamea. Si-ntr-o buna zi, întâmplându-se
sa se abata asupra tarii o mare scumpete, nu mai
fura-n stare sa-si agoniseasca nici macar pâinea
cea zilnica.
Seara în pat, pe bietul om începeau
sa-l munceasca gândurile si, zvârcolindu-se
nelinistit în asternut, se pomenea ca ofteaza
cu grea obida.
Si-ntr-una din aceste seri îi zise el
neveste-sii:
— Ce-o sa ne facem, femeie? Cu ce-o sa-i
hranim pe bietii nostri copii, când nici
pentru noi nu mai avem nici de unele? . ..
— Stii ceva, barbate, raspunse femeia,
mâine-n zori luam copiii cu noi si-i ducem
unde-i padurea mai deasa. Le facem un foc bun,
le dam si câte-o îmbucatura de pâine,
si pe urma ne vedem de treburile noastre. Iar
pe ei îi lasam acolo. De nimerit, n-or
sa mai nimereasca drumul spre casa, de asta
sunt sigura, si-n felul asta ne descotorosim
de ei!
— Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici in
ruptul capului, spuse barbatul. Nu ma rabda
inima sa-mi las copiii singuri în padure.
Ca doar multa vreme n-ar trece si-ar veni fiarele
sa-i sfâsie...
— Vai de tine, neghiobule, îl lua
femeia la rost, de-i asa, o sa murim de foame
tuspatru ... Poti sa cioplesti de pe-acum scânduri
pentru sicrie ...
Si femeia nu-i dadu pace pana când omul
nostru nu se-nvoi.
— Totusi, mi-e tare mila de bietii copii!
adauga el cu obida.
In ast timp, cei doi copii stateau treji în
asternut, ca din pricina foamei nu putusera sa
închida un ochi. Si asa se facu de auzira
tot ce spuse zgripturoaica de femeie cstre tatal
lor.
La un moment dat, Gretel începu sa plânga
cu lacrimi amare si-i spuse lui Hansel, printre
sughituri:
— De-acu s-a sfârsit cu noi!
— Linisteste-te, Gretel, si nu mai fi mâhnita,
o sa gasesc eu o scapare! ... îi zise cu
blândete fratiorul.
Dupa ce batrânii adormira, Hansel se
scula, îsi puse hainuta pe el si, deschizând
usa, se strecura afara. Luna lumina ca ziua
si pietricelele albe, din fata cascioarei, straluceau
ca bsnutii cei noi. Hansel se apleca de mai
multe ori pâna ce-si umplu bine buzunarul
cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casa
si-i sopti lui Gretel:
— Fii linistita, draga mea surioara, si
dormi în pace! Apoi se culca din nou în
patul lui si adormi.
Zgripturoaica de femeie nici nu astepta sa
rasara soarele ca se si înfiinta la patul
copiilor, sa-i trezeasca.
— Ia sculati-va, lenesilor, ca mergem
la padure sa aducem lemne!
Apoi dadu fiecaruia câte un codru de piine
si mârâi printre dinti:
— Asta aveti de mâncare pentru la
prinz! De va îmboldeste foamea, nu cumva
sa mâncati înainte, ca altceva nu
mai capatati!
Gretel lua toata pâinea si-o ascunse sub
sort, din pricina ca buzunarele lui Hansel erau
pline cu pietricele. Apoi pornira cu totii spre
padure. Dupa putin timp, Hansel se opri si îsi
arunca privirea înapoi, spre cascioara
ce ramasese în urma.
Asta o facu o data, apoi iarasi, si iarasi.
..
Si daca-l vazu taica-sau, numai ce-i zice:
— Da ce-ai, Hansel, ca te opresti mereu
si te tot uiti înapoi? Vezi mai bine cum
mergi, sa nu-ti schilodesti cumva picioarele!
. . .
— Stii, taicutule, ma uitam dupa pisicuta
mea alba . .. Sta, a naibii, cocotata, pe acoperis,
si-mi face semne de ramas bun.
Dar vezi ca femeia i-o taie pe data:
— Prostanacule, nu-i nicio pisicuta!.
.. E soarele de dimineata, care straluceste
pe horn.
Acu e timpul sa va spun ca Hansel nu se uitase
dupa nici o pisicuta si ca de fiecare data,
când se oprea, scotea din buzunar câte
o pietricica si-o lasa sa cada pe carare.
Dupa o bucata de vreme, ajunsera la locurile
unde padurea se îndesea, si cam pe la
mijlocul ei omul nostru se opri si zise:
— Acu , copii, mergeti dupa vreascuri,
c-o sa va faca tata un focsor pe cinste, sa
nu va fie frig deloc!
Hansel si Gretel adusera vreascuri cât
adusera, pâna ce se facu o movilita buna.
Lemnele luara foc pe data si, când vâlvataia
începu sa creasca, femeia grai:
— Stati lânga foc, copii, si hodiniti-va,
ca noi ne ducem mai încolo, în padure,
sa taiem lemne. Si când om termina cu
taiatul, ne întoarcem aici si va luam
acasa.
Hansel si Gretel se asezara lânga foc
si când se facu ora prânzului, fiecare
îsi mânca bucatura de pâine.
Si cum auzeau tot mereu rasunând lovituri
de topor, erau încredintati ca tatal lor
trebuie sa fie ceva mai încolo, nu prea
departe. Dar vezi ca loviturile nu erau de topor!
...
Omul nostru legase o creanga de-un copac cioturos,
si de câte ori batea vântul, o izbea
încolo si-ncoace de uscatura aceea.
Dupa ce asteptara sa vina sa-i ia, vreme lunga,
nu gluma, cazura toropiti de oboseala si adormirs
bustean.
Când s-au trezit, era noapte întunecoasa,
de nu vedeai la doi pasi. Gretel începu
sa plânga si printre suspine îsi
întreba fratiorul:
— Cum o sa iesim din padure?
Si Hansel se grabi s-o linisteasca, spunându-i:
— Mai ai rabdare oleaca, pâna ce
rasare luna si atunci o sa gasim noi drumul,
n-avea grija!...
Rasari luna plina, de ziceai ca poleieste cu
aur padurea, si de-ndata ce se arata pe cer,
Hansel îsi lua surioara de mâna
si începu a pasi pe urma pietricelelor,
care scânteiau ca banutii cei de curând
batuti si le aratau drumul. Mersera ei asa toata
noaptea si când începura a miji
zorile, ajunsera la casa parinteasca. Au batut
ei la usa, cioc-cioc! si când femeia o
deschise si dadu cu ochii de Hansel si Gretel,
pe data se arata a fi fost foarte îngrijorata
de soarta lor, zicându-le cu prefacatorie:
— Copii rai ce sunteti, de ce ati dormit
in padure atita vreme? Ne-ati facut sa credem
ca nu mai vreti sa va mai intoarceti la casa
voastra . . . Dar vezi ca tatal copiilor se
bucura cu adevarat, ca-n inima lui era mihnit
ca-i lasase atit de singuri.
Nu trecu multa vreme si nevoile incepura iarasi
sa-i incolteasca. Si numai ce-o auzira copiii
intr-o noapte pe femeie zicandu-i lui barbatu-su,
care se perpelea in asternut:
— De-acu am terminat iarasi merindele,
ca nu mai avem in casa decat o jumatate de piine!...
Si dupa ce-om manca-o si pe asta, ne-om satura
cu rabdari prajite . . . Trebuie sa ne descotorosim
de copii, auzi tu! O sa-i ducem in afundul padurii,
ca sa nu mai poata nimeri drumul de-or voi sa
se reintoarca acasa. Alta scapare nu vad, de
ni-e drag sa ne mai putem tine zilele.
Vezi insa ca omului i se incrincena inima la
auzul astor cuvinte si gindea in sinea sa: „Ba,
mai bine s-ar cuveni sa imparti cu copiii tai
ultima bucatura! ..." Mai zicea el ce mai
zicea, dar femeia nu lua deloc in seama spusele
lui, ci-l tot ocara si-l mustra. Acu ,
e stiut, cine a apucat de-a spus A trebuie sa-l
rosteasca si pe B si, daca si-a calcat pe inima
prima oara, musai trebuie si a doua oara sa
faca la fel.
Copiii erau insa treji si auzira toata voroava
lor. Dupa ce batrinii adormira, Hansel se scula
din pat si vru sa iasa afara, sa adune pietricele,
cum facuse si de prima data, dar vezi ca femeia
avusese grija sa incuie usa, asa ca baiatului
nu-i fu chip sa poata iesi din casa. Si desi
ii era inima grea, isi mingiie surioara, spunindu-i:
— Nu plinge, Gretel, ci dormi linistita.
Om gasi noi cum sa scapam cu bine ...
Nici n-apucasera bine sa rasara zorile, ca si
veni femeia si-i trase pe copii din asternut.
Apoi le intinse cite o bucatica de piine, care
era mult mai micsoara decat de cealalta data.
In timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre
padure, Hansel incepu a face firimituri in buzunar
si din loc in loc se oprea sa le presare pe
jos.
— Ia asculta, Hansel, ii striga la un
moment dat taica-sau, ce te tot opresti mereu
si privesti in jur? Vezi-ti mai bine de drumul
tau si mergi cum trebuie! ...
— Pai, ma uit dupa porumbita mea, care
sta pe-acoperis si vrea sa-mi spuna la revedere!..
. grai Hansel repede, ca nu cumva sa se dea
in vileag.
— Prostanacule, il lua in raspar femeia,
ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbita!... E
soarele de dimineata care straluceste sus, deasupra
hornului.
Dar vezi ca Hansel nu dadu indarat de la ce-si
pusese in gind si, incetisor-incetisor, imprastie
pe drum toate firimiturile.
Femeia ii duse pe copii departe, departe, tot
mai in afundul padurii, unde nu mai fusesera
in viata lor. Si-ntr-un luminis, facura iarasi
un foc mare si mama le zise cit putu ea de blind:
— Ramineti aici, copilasi, si de v-a birui
oboseala, n-aveti decat sa puneti capul jos
si sa dormiti oleaca . . . Noi ne ducem in padure,
mai incolo, sa taiem lemne si seara, cand om
sfirsi lucrul, ne intoarcem sa va luam.
Trecu ce trecu timpul si cand veni ora prinzului,
Gretel lua bucatica de piine si-o imparti cu
Hansel, ca pe-a lui baiatul o presarase pe drum.
Zburara ceasurile, se lasa si amurgul, dar vezi
ca nimeni nu se arata sa-i ia pe bietii copii.
Si cum adormira greu, se trezira de-abia
in toiul noptii. Daca vazu ce se intimplase,
Hansel o mingiie pe surioara lui si-i zise:
— Sa raminem aici pana ce-o rasari luna,
ca a.tunci ne-o fi usor sa gasim firimiturile
pe care le-am imprastiat pe jos, cit am mers.
Ele or sa ne arate fara gres drumul spre casa,
asta-i sigur!
De indata ce se inalta luna deasupra padurii,
copiii se sculara din culcusul de vreascuri,
dar vezi ca nu mai gasira nici o firimitura
. . . Multimea de pasarele care tot zboara peste
cimpuri si prin paduri de mult le ciugulisera
pe toate. Dar Hansel avea o inima viteaza si-i
spuse lui Gretel:
— N-ai teama, surioara, pana la urma tot
o sa gasim drumul! ...
Dar vezi ca nu fu chip sa-l gaseasca . . . Mersera
toata noaptea si mai mersera inca o zi, din
zori si pana-n seara, dar de izbutit tot
nu izbutira sa iasa din padure. Si erau prapaditi
de foame ca vai de ei, ca afara de citeva boabe
de fructe salbatice, culese de pe jos, nimic
nu mai luasera-n gura. De truditi ce erau, sarmanii
copii abia isi mai trageau picioarele, si asa
se facu ca nu mai putura merge si, ghemuindu-se
sub un copac, adormira bustean.
Si se ivi a treia dimineata de cand copiii parasisera
casa parinteasca. O luara ei la picior, de cum
rasari soarele, dar cu cit mergeau, cu atit
se afundau mai adinc in padure. De nu le venea
cit mai degraba un ajutor, se aflau in primejdie
de moarte.
Când se facu ora prinzului, numai ce
vazura pe-o craca o pasarica alba si frumoasa,
care cinta atit de duios, ca se oprira vrajiti
s-o asculte. Dupa ce-si sfirsi cintul, pasarica
isi intinse aripile si zbura, zvir! pe dinaintea
copiilor. Daca vazura ei asta, incepura a se
lua dupa ea pana cand se facu de ajunsera la
o casuta. Cit ai clipi, pasarica se lasa pe
acoperis si cand venira mai aproape de casuta,
copiii ramasera cu gurile cascate. Pasamite,
toata cascioara era facuta din piine si acoperita
cu cozonac, iar geamurile erau din zahar curat.
— Hai sa-ncepem sa imbucam! zise Hansel.
Si sa ne fie de bine!... Eu o sa maninc o bucata
din acoperis, iar tu, Gretel, ia de gusta din
fereastra asta, ca e tare dulce! ...
Hansel n-astepta sa fie rugat si, inaltindu-se
pe virfurile picioarelor, rupse o bucatica din
acoperis, sa-si dea seama ce gust are. In ast
timp, Gretel rontaia de zor o spartura de geam.
Si numai ce se auzi deodata o voce subtirica,
ce venea dinauntrul casutei:
— Cront, cront, cront, da ce hot
rontaie a mea cascioara?!
Cine, cine e afara? ...
Si copiii raspunsera pe data:
— Vintul, vintul!
Azi inconjura pamintul! ...
Si, fara sa se sinchiseasca defel, continuara
sa manince si mai cu pofta. Cum ii placuse grozav
acoperisul, Hansel mai rupse din el o bucata
buna, iar Gretel nu se lasa nici ea mai prejos
si, desprinzind un ochete de geam, se aseza
jos si incepu a-l rontai cu pofta.
Si cand nici nu se asteptau, odata se deschise
usa si-o femeie batrina de tot, ce se sprijinea
intr-o cirja, iesi din casa, tirsiindu-si picioarele.
La vederea ei, Hansel si Gretel se speriara
atit de tare, ca scapara tot ce aveau in mina.
Dar vezi ca batrina nu-i lua la rost, ci incepu
a-i intreba, clatinind usurel din cap:
— Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus
aci? Poftiti de intrati inauntru si ramaneti
la mine, ca nu va fac nici un rau.
Si luindu-i pe amindoi de mina, ii duse in
casuta. Iar acolo ii astepta o mancare, sa-ti
lingi degetele, nu alta: lapte si clatite cu
zahar, mere si-o multime de nuci! Dupa ce se
ospatara ei bine, batrina le pregati doua paturi
cu asternutul cum ii zapada si Hansel si Gretel
se culcara fara nici o grija si se simtira in
al noualea cer.
Batrina se aratase prietenoasa ca sa le cistige
increderea dar vezi ca era o vrajitoare haina,
care pindea copiii ca sa-i atraga cu sosele
si momele. Si numai de aceea facuse si casuta
de piine, sa-i ademeneasca mai usor.
De-i cadea vreunul in gheare, indata ii facea
de petrecanie si, dupa ce-l fierbea, il inghitea
cu lacomie. Ziua cand se bucura, de un astfel
de ospat, o socotea ca pe-o zi de sarbatoare,
si cum de n-ar fi fost asa pentru ea! ...
Vrajitoarele au ochii rosii si vederea scurta,
dar vezi ca adulmeca de departe, ca jivinele,
cand se apropie picior de om. Si la fel de bine
adulmeca si cotoroanta asta. De cum i-a simtit
pe Hansel si Gretel ca se apropie de acele locuri,
a si inceput a hohoti cu rautate-si-n vorbele
ei era numai batjocura:
— Pe astia ii si am in mina, nu-i las
eu sa-mi scape . . . De cum se ivira zorile,
vrajitoarea fu in picioare, ca nu cumva sa se
trezeasca mai inainte copiii. Si cand ii vazu
ea pe amindoi cit de dragalas dorm impreuna
si cit de rumen si rotofei le e obrazul, nu
mai putu de bucurie si incepu a mormai mai mult
pentru sine: „Strasnica bucatura o sa
am, n-am ce zice!
Apoi apucindu-l pe Hansel cu mina ei sfrijita,
il impinse pana la un grajdulet cu gratii de
fier si—l inchise acolo. Si era zavorit
asa de strasnic, ca oricit ar fi strigat si
s-ar fi zbatut, nu i-ar fi folosit la nimic.
Dupa ce-l puse la popreala pe Hansel, babusca
intra in camera unde dormea Gretel si,
zgiltiind-o ca s-o trezeasca, incepu a o ocari
si a-i striga:
— Scoala, leneso, si du-te de a.du apa,
sa-i faci o fiertura buna lui frate-tau, ca
l-am inchis in grajd si trebuie sa-l ingrasam!
. . . Acu e numai piele si os, da1 cand s-o
maj implini o sa-l maninc!
Gretel incepu a plinge cu lacrimi amare, dar
vezi ca lacrimile ei nu-i muiara inima cotoroantei
si, pana la, urma, trebui sa se supuna si sa
faca tot ce-i poruncea vrajitoarea cea haina.
Si-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai
buna mancare. ca sa se ingrase, Gretel abia
de capata, de la babusca niste coji de raci.
In fiecare dimineata, babusca se strecura, sonticaind,
pana la grajd si inca din prag se apuca sa strige:
— Hansel, ia scoate un deget afara, sa
vad de te-ai ingrasat de ajuns!
Dar vezi ca ghiujul de Hansel ii trecea printre
gratii un oscior, si cum babusca avea ochii
tulburi si vedea ca prin sita, era incredintata
ca-i intinde un deget. Si de fiecare data se
tot minuna cotoroanta cum de nu se mai ingrasa.
Trecura asa zilele si vazind ca dupa a patra
saptamina Hansel ramasese la fel de ogirjit
ca si inainte, isi pierdu rabdarea si nu mai
vru sa astepte.
— Hei, Gretel, o striga ea pe fetita,
grabeste-te de adu apa, ca de-i curge untura,
de gras cee, ori de-i slab ca un ogar, eu pe
Hansel ii tai si—l pun ia fiert! ...
Vai, cum se mai boci biata surioara, cand trebui
sa care apa pentru a doua zi, si cum ii siroiau
lacrimile amare pe obraz! . . .
— Doamne, ajuta-ne! striga ea dupa un
rastimp. De s-ar fi intimplat sa ne inghita
fiarele salbatice ale codrului, am fi murit
macar impreuna!
— Ia mai sfirseste odata cu bocitul, se
rasti cotoroanta la fata, ca doar nu-ti ajuta
la nimic toata vaicareala! ...
Nici nu se luminase inca bine de ziua, cand
incepu Gretel roboteala. Ca doar trebuia sa
care apa, sa atirne cazanul pentru fiertura
in cirligul de fiert si sa aprinda focul.
— Mai intii, as vrea sa punem la copt,
auzi tu? se rasti baba la Gretel. Ca am aprins
cuptorul si aluatul l-am framintat de mult.
Nu-si sfirsi bine vorba, ca vrajitoarea o si
imbrinci pe biata Gretel afara, unde era cuptorul
din care ieseau limbi de flacari.
— Hai, baga-te inauntru, ii porunci vrajitoarea
si vezi da-ca-i destul de incins, ca sa punem
inauntru piinea!
Vezi ca afurisita de cotoroanta nu degeaba
o indemna pe fata sa se vire in cuptor! ...
Ca de-ndata ce-ar fi fost inauntru, vrajitoarea
pac! ar fi inchis cuptorul. Si-ar fi tinut-o
acolo pana ce se rumenea bine. Si-apoi ar fi
mancat-o . . .Numai ca Gretel baga de seama
ce ginduri clocea in cap vrajitoarea si se prefacu
ca-i natinga si neindemanatica:
— As intra, da nu stiu cum sa fac ...
Pe unde sa intru? Si cum anume?
— Esti proasta ca o gisca! o ocari baba.
Pai. nu-ti da prin cap pe unde, ca-i deschizatura
destul de mare? Ia te uita, si eu as putea sa
incap in ea! ... Si, sonticaind, se apropie
de cuptor si-si viri capul in el.
Gretel doar asta astepta, si-i dadu un brinci
zgripturoaicei de se duse pana-n fundul cuptorului.
Apoi inchise usa de fier si puse zavorul. Valeu!
ce mai urlete, ca te treceau fiorii, razbateau
dinauntru! ...
Dar vezi ca Gretel fugi de-acolo, sa n-o mai
auda, si vrajitoarea cea haina pieri ca o netrebnica,
arsa de dogoare. Si arse pana ce se prefacu
in scrum.
Gretel dadu fuga intr-un rasuflet pana la grajdul
unde era inchis Hansel si, deschizindu-l, striga
bucuroasa:
— Am scapat, Hansel, am scapat, fratioare!
Vrajitoarea a pierit!
Daca auzi ce-i spune, Hansel sari a.fara din
grajd intocmai cum sare pasarea din colivie,
cand i se deschide usita.. Si vazindu-se iarasi
impreuna, isi sarira de git si se sarutara si
bucuria le ridea in ochi si-n inima. Si de voiosi
ce erau, topaiau al naibii, ca niste iezi! ...
Cum nu mai aveau de ce se teme, intrara in
casuta vrajitoarei si acolo, ce sa vezi, in
toate ungherele erau numai sipete pline cu margaritare
si nestemate! . . .
— Ei, astea zic si eu ca-s mai bune decat
pietricelele noastre! facu Hansel si-si
umplu buzunarele pana nu, mai putu.
Iar Gretel spuse si ea:
— Vreau sa aduc si eu acasa o mina-doua
din ele!
Si alese si alese pana ce-si umplu sortuletul.
— Acu, hai s-o tulim de-aici cit mai degraba,
hotari Hansel, ca mult mai usoara mi-ar fi inima
de-as sti c-,am iesit din padurea asta fermecata.
Mersera ei ce mersera, cale de citeva ceasuri,
si numai,, ce ajunsera la o apa mare.
— Ce ne facem, surioara, ca nu putem trece?
facu Hansel amarit. Nu vad peste apa nici un
pod, nici macar vreo punte cit de ingusta ...
— De-ar trece vreun vaporas, bine-ar fi!
Dar prin locurile astea, slaba nadejde . . .
zise Gretel cu mihnire. Da uite, mai incolo,
vad o rata alba inotand. Poate ca," de-as
ruga-o, ne-ar ajuta sa ajungem pe malul celalalt.
. .
Si incepu a striga:
Rata, ratisoara,
ia-i in spate, pe-aripioara,
pe Hansel si Gretel,
ca nici pod, nici punte n-are
apa asta mare!
Se apropie ratisoara si Hansel i se urca in
spate. Apoi o ruga si pe surioara lui sa vina
langa el, dar Gretel ramase pe mal si-i zise:
— Cum sa vin? Nu vezi ca i-ar fi prea
greu ratisoarei? Mai bine sa ne treaca pe rind.
Si faptura cea buna chiar asa si facu.
Dupa ce trecura cu bine pe celalalt mal, mai
mersera ei ce mersera si, de la o vreme, padurea.
incepu sa li se para din ce in ce mai cunoscuta.
Si-ntr-un sfirsit, numai ce zarira din departare
casa parinteasca. Tii, ce-o mai luara atunci
la goana de le sfiriiau, calciiele, nu alta!
...
Trecura pragul casei si, dind nava.la in odaie,
sarira de gitul tatalui lor. Era si timpul,
ca, de cand isi parasise copiii in padure, bietul
om nu mai avusese o clipa fericita. Pe femeie
insa n-o mai gasira copiii — murise.
Gretel isi deserta sortuletul si incepura a
se rostogoli prin odaie margaritarele si nestematele,
de te mirai de unde mai ies atitea. In ast timp,
Hansel scotea si el din buzunar cite un pumn
plin de pietre pretioase si, dupa ce le arunca
pe podea, apuca sa arunce alt pumn, pana ce-si
goli amindoua buzunarele.
Si asa se facu de-si luara indata talpasita
de la casa padurarului toate grijile si nevoile
care statusera pana atunci pe grumazul omului
si al copiilor lui.
Si traira ei impreuna, numai in bucurie si
fericire.
... Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea
asa! Da uite ca mai fuge pe-aici un soricel.
Si cine l-a prinde l-a vazut norocul, ca o sa-si
faca din blana lui o caciula mare cit roata
carului ... |