A fost odata ca niciodata.
A fost odata o femeie sarmana, care avea doi
copii:
un baiat si o fata. Pe fat.a o chema Sprinteoara,
iar pe
baiat Mugurel.
Sprinteoara spala si scutura, Mugurel aducea
apa
de la izvor si aduna surcele; Sprinteoara aprindea
focul
în vatra si fierbea bucatele, Mugurel
culegea poamele
din padure; Sprinteoara cosea si torcea, Mugurel
împlete
a opinci din coaja de tei. Si seara, cînd
venea
muma lor trudita de la munca, masa era asternuta,
mîncarea calda, apa din ulcior rece, ograda
curata,
casa maturata.
într-o zi, Sprinteoara porni cu Mugurel
prin padure,
sa culeaga ciuperci. Soarele trecuse de amiaza,
dar cosurile
lor ramasesera tot goale. Si cum mergeau ei
si
se afundau tot mai mult în desis, uitîndu-se
cînd în
dreapta, cînd în stînga, numai
iata ca zarira într-o vale o ciuperca
mare si frumoasa. Se aplecara s-o rupa,
dar ciuperca se facu nevazuta. Se uitara mirati
în jur
si o vazura ceva mai departe. Cu cit se apropiau
de ea,
cu atît ciuperca se departa. Si au mers
ei, au mers,
pîna au ajuns într-o poiana verde
unde se aflau o multime
de ciuperci. însa cum se aplecau sa le
culeaga,
cum intrau în pamînt, iar daca se
ridicau în picioare,
ciupercile rasareau din nou în alta parte.
"Ce sa fie oare? se gîndi Sprinteoara.
Parca ar avea
picioare, asa alearga de colo pîna colo."
Cînd se uita mai bine vazu ca arborii'
erau strîmbi,
fara frunze, ca semanau cu niste fapturi vii,
care-si
miscau crengile ca niste degete rasucite. Sprinteoara
înlemni. Vroi sa-I strige pe Mugurel,
care mai alerga
înca dupa ciupercile fermecate, dar nu
avu putere.
Mugurel tocmai atunci prinsese în mîini
o ciuperca
mare si tragea de ea s-o scoata din pamînt.
Ciuperca se
rupse si din ea izbucni un fum galben-verzui.
Fumul
învalui într-o clipa toata poiana,
apoi se ridica deasupra
padurii, ca un nor, si se mistui în zare...
Odata cu
norul pieri poiana cea verde, pierira copacii
ciudati,
cu chipuri înfricosatoare, pieri Mugurel.
Sprinteoara o rupse la fuga, strigînd
dupa ajutor.
Nu-i raspunse, însa, nimeni. Cararile
îi erau necunoscute.
Se ratacise... Abia tîrziu iesi într-un
luminis. începu
sa caute drumul spre casa. Dar cum sa se întoarca
fara
Mugurel ?.. Porni în cautarea lui. Si
tot umblînd ea
si strigînd în toate partile, se
pomeni într-o rariste de
padure, în fata unui alun care se legana.
Nu adia nici
un vînt, nu se misca nici o frunza în
ceilalti copaci, si
totusi alunul se legana de parca îl scutura
cineva de
tulpina. Cine il misca oare? Ba înca,
lucru si mai ciudat,
la fiecare leganare frunzele i se îngalbeneau
si ca~
deau de pe ramuri.
- Ce ai, alunule?tI întreba Sprinteoara.
Mare-i fu uimirea cînd din fosnetul frunzelor
auzi
glas:
- Nu te mira ca ma legan cînd nu bate
vîntul si-mi
îngalbeneste podoaba în toiul verii;
la radacina mea e
un vierme naprasnic care ma roade, de ma dor
crengile
si frunzele.
- Un vierme? I facu Sprinteoara.
Si fata începu sa sape cu un bat. Pamîntul
era tare.
Radacinile adînci. Sprinteoara nu se lasa
pîna nu gasi
viermele. Si acela prinse a se ruga si a fagadui
daruri,
dar fata nu-l asculta ce spune, ci il strivi.
Acoperi apoi
radacinile cu pamînt si, fiind în
vale un izvor, aduse
de cîteva ori apa în pumni. Si iata
1... alunul îsi lepada
pe data haina galbena, înmuguri, dadu
frunze noi si
înflori.
- Multumesc, fata buna, ca m-ai scapat de dusman,
si, aplecîndu-si un ram înflorit,
alunul adauga:-Rupe
de aici o nuielusa. Cu atît te pot rasplati.
Poate-ti va
fi de folos în drumu1 tau. Cu aceasta
nuielusa, de vei
atinge copacii uscati, pe data vor înflori
si vor lega
rod;, de vei atinge crengutele uscate, ele vor
înverzi si
vor da radacini; de vei atinge crengutele verzi,
ele,
sub ochii tai, se vor face copaci...
Sprinteoara lua nuielusa de alun si o baga în
sîn.
Peste padure se lasa încetisor noaptea.
Unde sa porneasca~.
? ...
De dupa un nor se uita, mirata, luna. Hei, de
s-ar fi
putut, Sprinteoara ar fi întrebat-o si
pe ea daca nu i-a
vazut cumva fratiorul. Cîteva lacrimi
se prelinsera
pe obraz. Dar fata le sterse repede si se urca
într-un
copac, unde-si facu un culcus din ramuri tinere.
Nici
pomeneala de somn. Toata noaptea se gîndi
în fel si
chip cum ar putea sa-si gaseasca fratiorul.
Vîntul misca
frunzele copacilor, frunzele fosneau si Sprinteoarei
i
se parea ca aude glasul lui Mugurel.
în zori, fata porni din nou la drum. Si
a mers... si a
mers... multe zile la numar si tot atîtea
nopti, întrebînd
'riuri, izvoare, pasari cîntatoare, daoa
nu stiu ceva de
fratiorul ei; nimeni, însa, nu-i putu
raspunde. Dupa
multa vreme ajunse într-o poiana si se
aseza sa se odihneasca.
Si cum sta fata dusa pe gînduri, numai
oe aude
un fluierat. Cînd se uita, ce sa vada?
Un balaur mare,
verde, se tîra prin iarba. Florile se
aplecau speriate si
se ascundeau, iarba se usca în calea lui.
Din cînd în
cînd balaurul se oprea, îsi ridica
în sus capul si arunca
în vazduh o dogoare nabusitoare; ochii
îi straluceau ca
jaratecul, iar printre dinti scotea un fluiera~
ascutit
de-ti spargea urechile. Se-ndrepta catre un
copac înalt,
pletos, în care se zarea un cuib neobisnuit.
Vazînd-o
pe Sprinteoara, balaurul se facu odata roata
si se arunca
asupra ei. Fata se dadu îndarat. Scoase
nuielusa de
alun si atinse cu ea un rug uscat de mure;,
si pe data,
în calea balaurului rasari o tufa de mure,
care, încolacindu-
se, il prinse ca într-o tesatura încîlcita.
Balaurul
începu sa se zvircoleasca, dar cu cît
se zbatea, cu atît
rasareau în jurul lui mai multi rugi de
m.ure si-Ilegau
din toate partile. Sprinteoara aduna de pe jos
fel de
Ne-a scapat de balaurul cel verde care venea
sa ne manînce.
Da-i drumul, sa nu moara!...
Pasarea cu penele de argint zbura spre tufis
si, dupa
ce se încredinta de adevar, urca din nou
în cuib, casca
ciocul si-i dadu drumul fetei, vie si nevatamata...
Sprinteoarei nu-i venea a crede ca scapase atît
de repede
din gusa întunecoasa si tremura înca
de spaima.
Pasarea cu penele de argint îi spuse:
- Cum sa-ti multumesc, ca mi-ai scapat puisorii
de
dusman?
- Sa-mi spui, pasare de argint, unde l-as putea
gasi
pe fratiorul meu? Pe Mugurel!...
- Nu stiu 1... Dar într-o clipa voi înconjura
lumea sa
.aflu.
Si cît ai bate din palme, pasarea de argint
zbura în
zari... Si cît ai fuma o lulea, pasarea
de argint se si
intoarse.
- Ca sa ajungi pîna la fratele tau îti
trebuie opinci
de fier si îndrazneala de voinic. Fratele
tau e la Zîna
Hapsîna, din muntele Negru... Zîna
sta acolo, într-un
palat fermecat, iar muntele-i pazit de o lupoaica
cu
dintii de otel si ochii neadormiti. Asa mi-a
spus sora
mea, pasarea cu penele de aur. Tine fulgul acesta
de la
mine! Cînd vei fi la greu, sa-I pui în
podul palmei.
Acum coboara din cuib si porneste-te înspre
miazanoapte.
Fii însa cu bagare de seama: Zîna
Hapsîna
~ tare vicleana si nu o vei putea doborî
decît cu sabia
uriasului.
Sprinteoara ar fi dorit sa mai întrebe
ceva, dar pa-
.sarea îsi luase zborul.
fel de crengute uscate, le atingea cu nuielusa
sile arunca
asupra balaurului. Acestea pe data înverzeau,
prindeau
radacini si cresteau în jurul balaurului,
strîngîndu-
l în ramuri ca într-un cleste. L-au
încolacit si l-au
strîns atît de tare ramurile si
rugii de mure, încît balaurul,
în cele din urma, pieri. Si cum rugii
de mure si
crengutele aruncate de Sprinteoara cresteau
înca, îl
acoperira de nu i se mai cunoscu urma. Bucuroasa
ca a scapat de balaur, Sprinteoara voi sa porneasca
mai departe, dar nici nu apuca sa-si puna nuielusa
d~
alun în sîn, ca si auzi din copac:
- Hei, ascunde-te, fata viteaza... vine pasarea
cu
penele de argint, muma noastra, si ar putea
sa te înh
'
g 1t a~..,..
- Cine striga? întreba mirata fata.
- Noi, puii ei!
Sprinteoara nu avu vreme sa se dumireasca desprece
poate fi vorba, caci vazu în vazduh o
pasare nespus
de mare. Penele îi straluceau ca argintul
si, pe unde
trecea, se stîrnea vînt, copacii
se aplecau. Numai cu ()
aripa întinsa umbrea toata poiana, dar
cu amîndoua
întuneca lumina soarelui. Cît ai
clipi, pasarea cu penele
de argint coborî jos, deschise ciocul,
o înghiti pe Sprinteoara,
apoi se ridica în cuib, la puii eL. Dar
ce pui r
Erau mai mari decît fata... Puii începura
sa strige cu
totii într-un glas:
- Da-i drumul, mama, da-i drumul din gusa...
- Ca flamînzi mai sînteti, puii
mamei, îndata v-()
dau!
- Nu sîntem flamînzi, sa nu-i faci
nici un rau, mama...
Fata pe care ai .înghitit-o ne-a scapat
de la moarte.
47
r
. Sia mers Sprinteoara, si a mers... zi de vara
pîna-n
seara, cale lunga ca-n poveste, peste vai si
peste creste,
trecînd ape mînioase si paduri întunecoase...
Si fiind fata obosita, iata ca într-o
zi se ase~a pe o
piatra în marginea unor munti, sa se odihneasca.
Dar
nu-i tihni somnul, ca pe data auzi o larma de
clocoteau
departarile. Cînd se uita mai bine, vazu
într-o vale un
om nespus de mare, mare si înalt, încît
ameteai uitîndu-
te sa-i zaresti capul. Avea spinarea cît
doua porti
puse alaturea, bratele groase cît copacii
batrîni si care,
cu un fel de ghioaga, loveau stîncile
si muntii. Muntii
se pravaleau, stîncile se sfarîmau.
în bucati, pa.mîntul
se cutremura. Sprinteoara, vazîndu-l atît
de înfuriat,
se piti într-o pestera. Uriasul lovea
în pietre de sareau
scîntei si se vaicarea:
- Daca ar fi cineva sa-mi scoata blestemata
de viespe
din ochi, i-as darui orice 1... Viespea îmi
manînca vederea.
Am sa darîm toti muntii de durere I
Sprinteoara se ridica si incepu sa strige: -
îti scot eu viespea din ochi, numai astîmpara-tet
ca nu ma pot apropia I
- Unde esti? striga omul de clocotira vaile.
- Aici, pe o stînca. - Nu te vadi
- Stai locului, ca vin numaidecît...
Fata se apropie de urias, dar abia îi
putu ajunge
pina la glezna. Se urca pe o stînca, dar
abia îi putu
ajunge pîna la brîu. Se ridica pe
un pripor, dar al>ia
ii putu ajunge umerii. în cele din urma
se sui pe un.
munte si-i ajunse la ochi. Uriasul se domo1i,
fata îi
ca-uta în ochi. Cu un vîrf de broboada
îi scoase viespea.
- Multumesc, fata buna I spuse uriasul. Mi'-al
scapat
lumina ochiului. Cu ce te pot, oare, darui?
Eu sînt
mesterul Faur, din Muntii Plesuvi.
Fata îi povesti întîmplarea
cu fratiorul ei. Omul
asculta, îsi lua apoi de jos ghioaga si
lovi în munte.
Pe data se deschise o poarta si intrara într-o
fierarie
uriasa.
- Sabia mea - zise Faur - nu ti-o dau, ca n-aÎ
s-o poti duce; are mai bine de-o mie de ocale;
dar,
iata, rup din ea o bucatica si-ti fac o sabie
pe masura
ta, care va avea tot atita putere, daca vei
fi îndrazneata I
Si uriasul rupse o aschie din sabie, o trecu
de cîteva
ori printre degete, ca pe o bucata de ceara,
si-i facu
fetei o sabie. Apoi lua o alta bucata de fier,
o framînta
în pumni, ca pe un aluat moale, si-i facu
Sprinteoarei
sapte perechi de opinci, fiecare mai mare ca
cea dinaintea
ei. Si rupînd din ghioaga lui de fier
o bucata, îi
facu pe data un ciocanel:
- Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat,
el se va deschide.
Sprinteoara multumi uriasul ui, îsi puse
sabia la
sold, vîrî ciocanelul în sîn,
încalta o pereche de opinci,
iar pe celelalte sase perechi le puse în
spinare si o porni
la drum.
Si merse, si merse multa vreme, pîna ce
simti ca o
dor picioarele si ca o strîng opincile.
Se descalta si vazu
ca opincile erau roase Ia talpi de atîta
drum. încalta
alta pereche. Oboseala îi trecu pe data
si prinse din
nou puteri. Si iar merse si tot merse zile fara
numar,
pîna începura iar s-o strînga
opincile.
~8
4" 49
Cît o fi mers, cîti ani au trecut,
nimeni n-ar putea
spune, dar fata schimba în cale sase perechi
de opinci
si de fratiorul ei tot nu putu da. Cînd
încalta cea de-a
saptea pereche, începu sa mearga atît
de repede, încît,
nu-si mai dadea seama pe unde trece. Si poate
Sprinte
oara nu ar fi stiut c-a ajuns la poalele muntelui
de
cremene neagra, daca nu-i iesea în cale
lupoaica cu
dintii de otel, care, cînd Iat,ra si clantanea,
îi sareau
scîntei din bot.
Nimeni nu se putea apropia de munte. Ce sa faca
Sprint,eoara? Cum sa doboare lupoaica? Nu era
gluma
sa te iei la lupta cu asemenea faptura. De aceea
fat,a
se urca într-un copac si ast,epta sa vina
noapt,ea, doar,
doar va adormi lupoaica. Noaptea veni, iar ochii
lupoaicei
nu se închisera. A stat Sprinteoara trei
zile
si trei nopti în copac, dar degeaba...
Se gîndea mereu
la fra tiorul ei, care nu mai era departe, dar
pe care
nu-l putea vedea. Chiblui ea ce chibzui, si
pîna la urma
îsi aduse aminte de puful pasarii de argint,.
tI puse în
palma.
Pasarea de argint se arMa pe data, batu din
aripi si
într-o clipa venira atîtea pasari
încît nu mai încapeau
în copaci, mii si mii de pasari. PaEarea
de argint mai
batu o data din aripi. Pasarile zburara, si
nu dupa mult,
timp se întoarsera fiecare cu cîte
o ramura uscata în
cioc. Cît ai clipi aruncara povara jos,
în jurul lupoaicei,
facînd un tarc de crengi, mare si înalt"
ca un zid. Lupoaica
sari speriata din culcus, încercînd
sa rupa mormanele
de crengi cu dintii. Dar cît, te-ai sterge
la ochi,
venira alte pasari cu .taciuni aprinsi în
cioc. La.sara
taciunii peste vreascuri. Vreascurile se aprins
era de
50 I
\
jur împrejur, caci toate pasarile începura
sa faca vînt
cu aripile. Pe data, lupoaica fu învaluita
de flacari mari,
ce se aruncau asupra ei. tnoepu sa urle, sa
se zbata, sa
sara. De caldura, dintii începura sa i
se topeasca. Vazînd
aceasta, sari prin foc. Focul însa o aprinse
si lupoaica,
îngrozita, fugi arzînd, pîna
cazu într-o prapastie.
Sprinteoara voi sa multumeasca paEarilor, dar
cînd
se uita, nu le mai vazu. Auzi numai un filfîit
de aripi
în departare.
Se apropie de munt,e si-l atinse cu ciocanelul
de fier.
în munte se deschise o poarta. Sprinteoara
intra. Poarta
se închise în urma ei... si fata
prinse a urca pe scari
minunate de marmura albastrie. Erau acolo fel
de fel
de carari care duceau în multe parti:
unele din piatra
verde, altele galbene, altele ca para focului.
Nu stia
pe care sa apuce. Cararile coteau cînd
în dreapta, cînd
în stînga, cînd urcau, cînd
coborau. Usile i se deschideau
singure în cale si t.recea prin camari
împodobite cu pietre
scumpe de toate culorile, ce straluceau de-ti
luau
vederea. Totul însa parea pustiu; si era
o liniste de-si
auzea bataile inimii. Si cu cît mergea
Sprinteoara, cu
atît i se parea ca nu are nici un spor.
începu sa-i fie
teama ca nu-si va gasi fratele în acele
locuri cu totul
si cu totul ciudate... Si ca sa nu i se auda
pasii descalta
opincile...
Si iata ca se pomeni într-o pestera mare,
cu peretii
si boltile de clestar. In mijlocul pesterii
era o gura de
fîntîna. Si parca auzi asa ca un
huruit în adînc. Se dadu
îndarat. Inima i se facu cît un
purice. Cind se uita din
nou la pereti, vazu în ei o multime de
fete cu fetele
4* 51
1.
strîmbe, care se uitau la ea. Facu cîtiva
pasi, fetele din
peretii de clestar o priveau speriat.e si se
miscau odata
cu ea. Si erau asa de multe fete în pereti
si în bolti,
încît Sprinteoara se vazu înconjurata
în toate partile
de acele aratari cu chip omenesc, însa
schimonosite tp.
fel de fel de forme. O sudoare rece îi
trecu pe sira spinarii.
îsi puse palmele la ochi. în cele
din urma, prinzînd
putin curaj, striga la ele. Toate începura
sa-si miste
buzele, dar nu li se auzea glasul. Sprinteoara
apleca
ochii în jos, sa nu le m.aivada, nu se
uita nici în dreapta,
nici în stînga, ci se apropie din
nou de gura fîntînii, de
unde de data asta i se paru ca aude pasi din
ce în ce mai
apropiati. Luîndu-si inima în dinti,
striga:
- Hei, care esti acolo?
Nu-i raspunse nimeni. Ridica iar ochii spre
oglinzi.
Fetele din peretii pesterii îsi strîmbara
gurile sa o îngîne,
parca.
- De ce va strîmb ati la mine? 1 le întreba
Sprinteoara.
Mai bine mi-ati spune unde-l pot gasi pe Mugurell
Abia spuse cel din urma cuvînt, si din
gura fînt.înii
vazu iesind o mogîldeata cu un sac în
spate:
- Mugurell
- Sprinteoara 1 Surioara mea 1 Cum de-ai putut
veni
pîna aici? 1
Sprinteoara îsi îmbratisa fratele.
Mugurel era slab,
galbejit. si zdrentuit.
- Cine a bagat fetele acelea urîte în
peretii pesterii?
Cine sînt ele?... Uit.e, acuma vad si
baieti. Vezi, Mugurel
?
- Nu-i nimeni în pereti, surioara mea.
Peretii acestia
au fel de fel de oglinzi strîmbe, care
schimonosesc
i}hipul orisicui s-ar apropia de aceasta fîntîna
blestemata,
ca sa-I spe1'ie,sa-I alunge pe acel ce ar patrunde
~ici, pentru ca prin aceasta fîntîna
e drumul sub pamînt
pîna la comori. De cînd m-a furat
Zîna Hapsîna,
cobor în fiecare zi prin fîntîna
asta si caut nestemate.
Si mi-a spus blestemata ca atunci îmi
va da drumul de
aici cînd voi umple sapte odai cu nestemate.
Eu n-am
1lmplut pîna acum decît un ungher,
caci pietrele scumpe
se gasesc greu.
- Si unde-i Zîna Hapsîna? întreba
Sprinteoara.
- Unde anume sade, nu stiu I Dar vine din t.rei
în
trei zile aici, sa numere nestematele. Si daca
te va gasi,
va fi rau de t.inesi de mine... întoarce-te
mai bine acasa,
fmrioara mea. Iesi din munte pe unde ai intrat.
O sa
vina Hapsîna. Din clipa în clipa
trebuie sa soseasca.
întoarce-te acasa, surioara mea.
- Nici nu ma gîndesc I
- Ne va prinde si ucide pe amîndoi I
- Hai repede, Mugurel. Vino cu mine I
Mugurellasa sacul jos, alese din el o piatra
scumpa,
o puse în sîn si spuse:
- Asta are putere asupra întunericului.
E o piatra
atît de rara, încît nu stiu
daca se mai afla alta pe lume...
Cei doi copii pornira. Dar drumul pe care venise
fata se ascunse. Trecura prin pesteri boltite,
pe carari
goale, pe scari de marmura, prin hrube întunecoase...
Deodata însa, cum mergeau pe o poteca
îngusta, o stînca
se rostogoli si le taie calea. încercara
sa iasa prin alta
parte. De sub o bucata de piatra tîsni
un izvor cu apa
clocotita... Se întoarsera. în munte
începu un vuiet
surd. Cararile si drumurile se închideau
va:z.îndcu ochii.
52 53
Începura sa sara peste bolovani colturosi,
peste prapastiile
ce li se deschideau în cale ca niste guri
de fiare...
Vuietul crestea din ce în ce mai mare,
boltile se prabuseau,
pesterile se ferecau, întunericul îi
împresura.
Mugurel scoase din sîn piatra fermecata.
Zarira o crapatura
prin care încercara sa se strecoare. Abia
trecurâ
însa, si peretii se apropiara... Pîna
la zidul muntelui
nu mai era mult...
- Ne-a simtit Hapsîna, abia putu sa spuna
Mugurel.
Sprinteoara atinse peretele muntelui cu ciocanelul
si în fata lor se deschise o usa. Cei
doi copii iesira la
lumina zilei... Dar abia facura cîtiva
pasi, ca Zîna Hapsîna,
zarindu-i din vîrful Muntelui Negru, rupse
cu ghearele
o bucata de stînca si o arunca înaintea
lor. Din . , .
bucata de stînca crescu numaidecît
un munte înalt
pîna la cer.
Sprinteoara Îsi încalta repede opincile
de fier, îl lua
pe Mugurel în brate si cît ai bate
din palme trecura
peste munte. Zîna Hapsîna, vazînd
lucrul acesta, se
mînie si mai tare si trimise dupa ei vîntul
de miazanoapte.
- Vînt de miazanoapte, într-o clipa
sa mi-i umfli pe
sus si sa mi-i urci pe Muntele Secetei, sa moara
acolo...
Din zbor sa-i dezlegi fetei opincile de fier,
sa-i smulgi
sabia si apoi sa mi le aduci mie.
Vîntul porni vîjîind. Îi
ridica pîna la nori, îi lua fetei
opincile, dar sabia nu i-o putu smulge din mîna...
Înfuriat, îi arunca pe cei doi copii
pe Muntele Secetei.
îi duse zînei opincile, cît
despre sabie îi spuse ca a scapat-
o într-o prapastie si ca se duce sa o
caute. Îi era si
vîntului frica de zgripturoaica, si ce
era sa spuna...
54
Zîna Hapsîna, luind opincile de
fier, striga de se cutremurara
vaile:
- Acolo sa stati, afurisitilor! Cine mi-a vazut
comorile,
nu mai vede niciodata fata lumii! Niciodata!
Pe vîrful acelui munte nu se afla nici
un fir de iarba,
nici un strop de apa, iar de coborît nu
putea fi vorba.
Muntele era din cale-afara de înalt si
avea peretele drept
s,i lucios ca marmura.
Au stat acolo, sus, ce au stat cei doi copii
si iata ca
de la o vreme începu sa-i chinuie foamea
si setea. Au
început sa colinde muntele dar degeaba.
Cînd nu mai
stiau ce sa faca, Sprinteoara zari într-o
vagauna un
"trunchi uscat de copac, putred aproape.
Fata batu din
palme, vesela. Scoase nuielusa de alun din sîn
si atinse
"trunchiul de copac. Acesta pe data înverzi,
dadu flori
si lega rod. Poamele lui erau gustoase. Cei
doi frati îsi
potolira foamea si setea si se asezara la umbra.
Copacul crestea, crestea din ce în ce
mai :r;nare,acoperindu-
i cu frunzisul lui racoros. Si cum chibzuiau
ei
si socoteau ce-ar putea face sa coboare de pe
munte,
din copac C2zu o crenguta. Sprinteoara atinse
crenguta
cu nuielusa de alun si pe data crenguta dadu
radacini
si începu sa creasca sub ochii lor. Atunci,
Sprinteoara
si Mugurel prinsera sa rupa crengute din copac,
sa le
atinga cu nuielusa de alun si sa le arunce pe
munte.
Crengutele prindeau radacini si se prefaceau
în adevarati
copaci. Au început atunci sa arunce crengute
pe
peretele muntelui. Muntele prinse a se împaduri.
În
ramurile copacilor începura sa cînte
pasari, prin vagauni
pornira la vale izvoare limpezi cum e cristalul.
55
,
I
De jur împrejurul muntelui, din vîrf
si pîna în poale~
crescura copaci cu radacinile înfipte
în stînci.
Tinîndu-se de tulpinelecopacilor, cei
doi copii începura
sa coboare. Coborîsul era greu si plin
de primejdii~
dar Sprinteoara si Mugurel nu se înspaimîntara,
mai
ales ca radacinile copacilor se întindeau
sub picioarelelor
ca niste trepte de scara. Dela tulpina la tulpina,
de pe-oradacina
pe alta radacina, încet si cu bagare de
seama,.
ajunsera pîna aproape de poalele muntelui.
Dar cînd sa.
puna piciorul pe pamînt, vazura în
fata lor o prapastie'
adînca, peste care nici o radacina nu
se întindea, pestecare
nici un cerb nu s-ar fi încumetat sa sara...
Si cum
sta Sprinteoara si se gîndea ce sa faca,
tot îndemnîndu-l
pe Mugurel sa nu-si piarda cumpatul, îsi
aduse amintede
pana pasarii de argint. Dar cînd sa o
puna în palma
o scapa, si pana pluti ce pluti, apoi cazu în
adîncul
prapastiei. Astepta, astepta, dar nu se arata
nimeni...
Deodata, auzi un glas:
- Sprinteoara, numai eu te pot ajuta, dar asta-i
pentru cea din urma oara... îi vorbea
nuielusa de alun...
Scoate-ma din sîn si înfige-ma în
munte sub picioarele
tale. Sa stii însa ca de-acum ne despartim.
Sprinteoara lua nuielusa, o înfipse' în
munte si pe
data începu sa creasca peste prapastie
un pod împletit
din ramuri verzi... Si podul acela de ramuri
era asa de
des si asa de mare, încît nici nu
se vedea prapastia.
Sprinteoara si Mugurel pornira repede.
Zîna Hapsîna, uitîndu-se spre
Muntele Secetei si
vazîndu-1 verde, împadurit, îsi
puse mîinile în par de
ciuda si porni ca o vijelie într-acolo.
Mugurel si Sprinteoara
tocmai coborau pe o poteca, într-o vale
mmunata,
cînd le iesi în cale zgripturoaica.
- Ha, hal V-am prinsI facu Zîna Hapsîna.
De-acum
nu-mi mai scapati I Si se repezi spre ei.
Sprinteoara se dadu un pas înapoi si scoase
sabia
daruita de Faur. Zîna Hapsîna îsi
lungi o data mîinile
sa-i apuce sabia. Sprinteoara i le reteza. Dar
mîinile
se ridicara de jos si se lipirala loc de trupul
Zînei. Fata
se înspaimînta pentru o clipa. Dar
parca auzi în urechi
vorbele 'uriasului: "Sabia ce ti-o dau
va avea tot atîta
putere daca vei fi îndrazneata 1"
Prinse curaj si începu
din nou sa loveasca. Nici Mugurel nu statea
cu miinile
în sîn, ci prinse sa arunce în
baba cu ce îi iesea în cale.
Zîna Hapsîna se prefacea cînd
în corb întunecat, cînd
în sarpe, cînd se înalta ca
o trestie pîna la nori, cînd se
latea ca o broasca, la pamînt.
Simtind baba puterea sabiei, voi sa fuga sa-si
cheme
ajutoarele. Sprinteoara nu-i dadu ragaz si,
venindu-i
bine, îi reteza capul. Din trupul Hapsînei
iesi un fum
vinat, înecacios, ca de pucioasa, care
se risipi în vînt.
Si în acel moment se auzi o zguduitura
de se cutremurara
vazduhurile. Muntele Negru si palatul Zînei
Hapsinei
se scufundara în pamînt.
Sprinteoara îl apuca pe Mugurel de mîna
si pornira
spre casa. Trecura prin pajisti inflorite, se
oprira pe la
izvoare limpezi, strabatura codri umbrosi si
cimpii
manoase. Pasarile cîntau, copacii le întindeau
roadele
lor, iar vîntul le racorea fruntea...
Muma Sprinteoarei si a lui Mugurel îsi
prapadise nadejdea
de a-i mai vedea. Ochii ei se întunecasera
de
atîta plîns, caci trecusera ani
multi de asteptare.
56 57
---
- Noi sîntem, mama! Ne-am întors.
Nu ne mai cunosti?
spusera copiii.
- Va aud, dragii mei, va simt, dar nu va vad...
Mi-am pierdut vederea de atîtea lacrimi...
Atunci Mugurel scoase din sîn piatra nestemata.
Piatra prinse a straluci si mama pe data îsi
capata ,.ederea.
- Cît de frumosi v-ati facut, copiii mei!
Si a fost mare bucurie în casuta lor.
Iar acea piatra
scumpa si azi straluceste, la ivirea serii,
deasupra padurii.
Eu de la ea am aflat povestea.
|