Copilasul.com - fabulele cele mai alese - portalul parintilor - mamici si tatici fabule pentru copii - copilul meu, parinti (mama si tata) vreau sa cresc mare si sanatos

Calin Gruia - Nuielusa de alun - povestea

Basmul Calin Gruia - Nuielusa de alun - teatru pentru copii

Asculta povestea Calin Gruia - Nuielusa de alun
audio online
Povesti pentru copii
Alte basme populare
Alibaba si cei patruzeci de hoti
Nuielusa de alun
Trandafirul albastru
Calutul cocosat
Carancho
Oliver Twist
Motanul incaltat
Povestea boabelor de diamant
Lacul fermecat
Lebada
Fiica Rinului
Fiul faraonului (Basm egiptean)
Alba ca Zapada
Casuta din padure
Cenusareasa
Frumoasa Asenel
Hanzel si Gretel
Pazitoarea de gaste
Scufita rosie
Craiasa zapezii
Lebedele
Baiet Sarac
Feciorul Cel Voinic
Danila Prepeleac (1971)
Fata mosului si fata babei
Povestea porcului
Cocoselul neastamparat
Legenda florii de rodie [Basm african]
Ulciorul Cu omenie
Floarea de soare
Intoarcerea cerbilor
Ochii mamei [ Basm japonez]
Copiii cu parul de aur
Greuceanu (1970)
Praslea cel voinic si merele de aur (1970)
Sarea-n bucate
Tinerete fara batranete si viata fara de moarte
Toomai si elefantii
Vrajitorul apelor [ Basm Sarbesc]
Vulpea alba [Basm japonez]
Micul Muck - muc cel mic


Textul basmului

A fost odata ca niciodata.
A fost odata o femeie sarmana, care avea doi copii:

un baiat si o fata. Pe fat.a o chema Sprinteoara, iar pe
baiat Mugurel.
Sprinteoara spala si scutura, Mugurel aducea apa
de la izvor si aduna surcele; Sprinteoara aprindea focul
în vatra si fierbea bucatele, Mugurel culegea poamele
din padure; Sprinteoara cosea si torcea, Mugurel împlete
a opinci din coaja de tei. Si seara, cînd venea
muma lor trudita de la munca, masa era asternuta,
mîncarea calda, apa din ulcior rece, ograda curata,
casa maturata.
într-o zi, Sprinteoara porni cu Mugurel prin padure,
sa culeaga ciuperci. Soarele trecuse de amiaza, dar cosurile
lor ramasesera tot goale. Si cum mergeau ei si
se afundau tot mai mult în desis, uitîndu-se cînd în
dreapta, cînd în stînga, numai iata ca zarira într-o vale o ciuperca mare si frumoasa. Se aplecara s-o rupa,
dar ciuperca se facu nevazuta. Se uitara mirati în jur
si o vazura ceva mai departe. Cu cit se apropiau de ea,
cu atît ciuperca se departa. Si au mers ei, au mers,
pîna au ajuns într-o poiana verde unde se aflau o multime
de ciuperci. însa cum se aplecau sa le culeaga,
cum intrau în pamînt, iar daca se ridicau în picioare,
ciupercile rasareau din nou în alta parte.
"Ce sa fie oare? se gîndi Sprinteoara. Parca ar avea
picioare, asa alearga de colo pîna colo."
Cînd se uita mai bine vazu ca arborii' erau strîmbi,
fara frunze, ca semanau cu niste fapturi vii, care-si
miscau crengile ca niste degete rasucite. Sprinteoara
înlemni. Vroi sa-I strige pe Mugurel, care mai alerga
înca dupa ciupercile fermecate, dar nu avu putere.
Mugurel tocmai atunci prinsese în mîini o ciuperca
mare si tragea de ea s-o scoata din pamînt. Ciuperca se
rupse si din ea izbucni un fum galben-verzui. Fumul
învalui într-o clipa toata poiana, apoi se ridica deasupra
padurii, ca un nor, si se mistui în zare... Odata cu
norul pieri poiana cea verde, pierira copacii ciudati,
cu chipuri înfricosatoare, pieri Mugurel.
Sprinteoara o rupse la fuga, strigînd dupa ajutor.
Nu-i raspunse, însa, nimeni. Cararile îi erau necunoscute.
Se ratacise... Abia tîrziu iesi într-un luminis. începu
sa caute drumul spre casa. Dar cum sa se întoarca fara
Mugurel ?.. Porni în cautarea lui. Si tot umblînd ea
si strigînd în toate partile, se pomeni într-o rariste de
padure, în fata unui alun care se legana. Nu adia nici
un vînt, nu se misca nici o frunza în ceilalti copaci, si
totusi alunul se legana de parca îl scutura cineva de
tulpina. Cine il misca oare? Ba înca, lucru si mai ciudat,
la fiecare leganare frunzele i se îngalbeneau si ca~
deau de pe ramuri.
- Ce ai, alunule?tI întreba Sprinteoara.
Mare-i fu uimirea cînd din fosnetul frunzelor auzi
glas:

- Nu te mira ca ma legan cînd nu bate vîntul si-mi
îngalbeneste podoaba în toiul verii; la radacina mea e
un vierme naprasnic care ma roade, de ma dor crengile
si frunzele.
- Un vierme? I facu Sprinteoara.
Si fata începu sa sape cu un bat. Pamîntul era tare.
Radacinile adînci. Sprinteoara nu se lasa pîna nu gasi
viermele. Si acela prinse a se ruga si a fagadui daruri,
dar fata nu-l asculta ce spune, ci il strivi. Acoperi apoi
radacinile cu pamînt si, fiind în vale un izvor, aduse
de cîteva ori apa în pumni. Si iata 1... alunul îsi lepada
pe data haina galbena, înmuguri, dadu frunze noi si
înflori.
- Multumesc, fata buna, ca m-ai scapat de dusman,
si, aplecîndu-si un ram înflorit, alunul adauga:-Rupe
de aici o nuielusa. Cu atît te pot rasplati. Poate-ti va
fi de folos în drumu1 tau. Cu aceasta nuielusa, de vei
atinge copacii uscati, pe data vor înflori si vor lega
rod;, de vei atinge crengutele uscate, ele vor înverzi si
vor da radacini; de vei atinge crengutele verzi, ele,
sub ochii tai, se vor face copaci...

Sprinteoara lua nuielusa de alun si o baga în sîn.
Peste padure se lasa încetisor noaptea. Unde sa porneasca~.
? ...

De dupa un nor se uita, mirata, luna. Hei, de s-ar fi
putut, Sprinteoara ar fi întrebat-o si pe ea daca nu i-a
vazut cumva fratiorul. Cîteva lacrimi se prelinsera
pe obraz. Dar fata le sterse repede si se urca într-un
copac, unde-si facu un culcus din ramuri tinere. Nici
pomeneala de somn. Toata noaptea se gîndi în fel si
chip cum ar putea sa-si gaseasca fratiorul. Vîntul misca
frunzele copacilor, frunzele fosneau si Sprinteoarei i
se parea ca aude glasul lui Mugurel.
în zori, fata porni din nou la drum. Si a mers... si a
mers... multe zile la numar si tot atîtea nopti, întrebînd
'riuri, izvoare, pasari cîntatoare, daoa nu stiu ceva de
fratiorul ei; nimeni, însa, nu-i putu raspunde. Dupa
multa vreme ajunse într-o poiana si se aseza sa se odihneasca.


Si cum sta fata dusa pe gînduri, numai oe aude
un fluierat. Cînd se uita, ce sa vada? Un balaur mare,
verde, se tîra prin iarba. Florile se aplecau speriate si
se ascundeau, iarba se usca în calea lui. Din cînd în
cînd balaurul se oprea, îsi ridica în sus capul si arunca
în vazduh o dogoare nabusitoare; ochii îi straluceau ca
jaratecul, iar printre dinti scotea un fluiera~ ascutit
de-ti spargea urechile. Se-ndrepta catre un copac înalt,
pletos, în care se zarea un cuib neobisnuit. Vazînd-o
pe Sprinteoara, balaurul se facu odata roata si se arunca
asupra ei. Fata se dadu îndarat. Scoase nuielusa de
alun si atinse cu ea un rug uscat de mure;, si pe data,
în calea balaurului rasari o tufa de mure, care, încolacindu-
se, il prinse ca într-o tesatura încîlcita. Balaurul
începu sa se zvircoleasca, dar cu cît se zbatea, cu atît
rasareau în jurul lui mai multi rugi de m.ure si-Ilegau
din toate partile. Sprinteoara aduna de pe jos fel de

Ne-a scapat de balaurul cel verde care venea sa ne manînce.
Da-i drumul, sa nu moara!...

Pasarea cu penele de argint zbura spre tufis si, dupa
ce se încredinta de adevar, urca din nou în cuib, casca
ciocul si-i dadu drumul fetei, vie si nevatamata...

Sprinteoarei nu-i venea a crede ca scapase atît de repede
din gusa întunecoasa si tremura înca de spaima.
Pasarea cu penele de argint îi spuse:

- Cum sa-ti multumesc, ca mi-ai scapat puisorii de
dusman?

- Sa-mi spui, pasare de argint, unde l-as putea gasi
pe fratiorul meu? Pe Mugurel!...

- Nu stiu 1... Dar într-o clipa voi înconjura lumea sa
.aflu.
Si cît ai bate din palme, pasarea de argint zbura în
zari... Si cît ai fuma o lulea, pasarea de argint se si
intoarse.
- Ca sa ajungi pîna la fratele tau îti trebuie opinci
de fier si îndrazneala de voinic. Fratele tau e la Zîna
Hapsîna, din muntele Negru... Zîna sta acolo, într-un
palat fermecat, iar muntele-i pazit de o lupoaica cu
dintii de otel si ochii neadormiti. Asa mi-a spus sora
mea, pasarea cu penele de aur. Tine fulgul acesta de la
mine! Cînd vei fi la greu, sa-I pui în podul palmei.
Acum coboara din cuib si porneste-te înspre miazanoapte.
Fii însa cu bagare de seama: Zîna Hapsîna
~ tare vicleana si nu o vei putea doborî decît cu sabia
uriasului.
Sprinteoara ar fi dorit sa mai întrebe ceva, dar pa-
.sarea îsi luase zborul.
fel de crengute uscate, le atingea cu nuielusa sile arunca
asupra balaurului. Acestea pe data înverzeau, prindeau
radacini si cresteau în jurul balaurului, strîngîndu-
l în ramuri ca într-un cleste. L-au încolacit si l-au
strîns atît de tare ramurile si rugii de mure, încît balaurul,
în cele din urma, pieri. Si cum rugii de mure si
crengutele aruncate de Sprinteoara cresteau înca, îl
acoperira de nu i se mai cunoscu urma. Bucuroasa
ca a scapat de balaur, Sprinteoara voi sa porneasca
mai departe, dar nici nu apuca sa-si puna nuielusa d~
alun în sîn, ca si auzi din copac:

- Hei, ascunde-te, fata viteaza... vine pasarea cu
penele de argint, muma noastra, si ar putea sa te înh
'
g 1t a~..,..
- Cine striga? întreba mirata fata.
- Noi, puii ei!
Sprinteoara nu avu vreme sa se dumireasca desprece
poate fi vorba, caci vazu în vazduh o pasare nespus
de mare. Penele îi straluceau ca argintul si, pe unde
trecea, se stîrnea vînt, copacii se aplecau. Numai cu ()
aripa întinsa umbrea toata poiana, dar cu amîndoua
întuneca lumina soarelui. Cît ai clipi, pasarea cu penele
de argint coborî jos, deschise ciocul, o înghiti pe Sprinteoara,
apoi se ridica în cuib, la puii eL. Dar ce pui r
Erau mai mari decît fata... Puii începura sa strige cu
totii într-un glas:

- Da-i drumul, mama, da-i drumul din gusa...

- Ca flamînzi mai sînteti, puii mamei, îndata v-()
dau!
- Nu sîntem flamînzi, sa nu-i faci nici un rau, mama...

Fata pe care ai .înghitit-o ne-a scapat de la moarte.
47
r
. Sia mers Sprinteoara, si a mers... zi de vara pîna-n
seara, cale lunga ca-n poveste, peste vai si peste creste,
trecînd ape mînioase si paduri întunecoase...

Si fiind fata obosita, iata ca într-o zi se ase~a pe o
piatra în marginea unor munti, sa se odihneasca. Dar
nu-i tihni somnul, ca pe data auzi o larma de clocoteau
departarile. Cînd se uita mai bine, vazu într-o vale un
om nespus de mare, mare si înalt, încît ameteai uitîndu-
te sa-i zaresti capul. Avea spinarea cît doua porti
puse alaturea, bratele groase cît copacii batrîni si care,
cu un fel de ghioaga, loveau stîncile si muntii. Muntii
se pravaleau, stîncile se sfarîmau. în bucati, pa.mîntul
se cutremura. Sprinteoara, vazîndu-l atît de înfuriat,
se piti într-o pestera. Uriasul lovea în pietre de sareau
scîntei si se vaicarea:

- Daca ar fi cineva sa-mi scoata blestemata de viespe
din ochi, i-as darui orice 1... Viespea îmi manînca vederea.
Am sa darîm toti muntii de durere I
Sprinteoara se ridica si incepu sa strige: - îti scot eu viespea din ochi, numai astîmpara-tet
ca nu ma pot apropia I
- Unde esti? striga omul de clocotira vaile.
- Aici, pe o stînca. - Nu te vadi
- Stai locului, ca vin numaidecît...

Fata se apropie de urias, dar abia îi putu ajunge
pina la glezna. Se urca pe o stînca, dar abia îi putu
ajunge pîna la brîu. Se ridica pe un pripor, dar al>ia
ii putu ajunge umerii. în cele din urma se sui pe un.
munte si-i ajunse la ochi. Uriasul se domo1i, fata îi
ca-uta în ochi. Cu un vîrf de broboada îi scoase viespea.
- Multumesc, fata buna I spuse uriasul. Mi'-al scapat
lumina ochiului. Cu ce te pot, oare, darui? Eu sînt
mesterul Faur, din Muntii Plesuvi.
Fata îi povesti întîmplarea cu fratiorul ei. Omul
asculta, îsi lua apoi de jos ghioaga si lovi în munte.
Pe data se deschise o poarta si intrara într-o fierarie
uriasa.
- Sabia mea - zise Faur - nu ti-o dau, ca n-aÎ
s-o poti duce; are mai bine de-o mie de ocale; dar,
iata, rup din ea o bucatica si-ti fac o sabie pe masura
ta, care va avea tot atita putere, daca vei fi îndrazneata I
Si uriasul rupse o aschie din sabie, o trecu de cîteva
ori printre degete, ca pe o bucata de ceara, si-i facu
fetei o sabie. Apoi lua o alta bucata de fier, o framînta
în pumni, ca pe un aluat moale, si-i facu Sprinteoarei
sapte perechi de opinci, fiecare mai mare ca cea dinaintea
ei. Si rupînd din ghioaga lui de fier o bucata, îi
facu pe data un ciocanel:

- Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat,
el se va deschide.
Sprinteoara multumi uriasul ui, îsi puse sabia la
sold, vîrî ciocanelul în sîn, încalta o pereche de opinci,
iar pe celelalte sase perechi le puse în spinare si o porni
la drum.
Si merse, si merse multa vreme, pîna ce simti ca o
dor picioarele si ca o strîng opincile. Se descalta si vazu
ca opincile erau roase Ia talpi de atîta drum. încalta
alta pereche. Oboseala îi trecu pe data si prinse din
nou puteri. Si iar merse si tot merse zile fara numar,
pîna începura iar s-o strînga opincile.
~8
4" 49
Cît o fi mers, cîti ani au trecut, nimeni n-ar putea
spune, dar fata schimba în cale sase perechi de opinci
si de fratiorul ei tot nu putu da. Cînd încalta cea de-a
saptea pereche, începu sa mearga atît de repede, încît,
nu-si mai dadea seama pe unde trece. Si poate Sprinte
oara nu ar fi stiut c-a ajuns la poalele muntelui de
cremene neagra, daca nu-i iesea în cale lupoaica cu
dintii de otel, care, cînd Iat,ra si clantanea, îi sareau
scîntei din bot.
Nimeni nu se putea apropia de munte. Ce sa faca
Sprint,eoara? Cum sa doboare lupoaica? Nu era gluma
sa te iei la lupta cu asemenea faptura. De aceea fat,a
se urca într-un copac si ast,epta sa vina noapt,ea, doar,
doar va adormi lupoaica. Noaptea veni, iar ochii lupoaicei
nu se închisera. A stat Sprinteoara trei zile
si trei nopti în copac, dar degeaba... Se gîndea mereu
la fra tiorul ei, care nu mai era departe, dar pe care
nu-l putea vedea. Chiblui ea ce chibzui, si pîna la urma
îsi aduse aminte de puful pasarii de argint,. tI puse în
palma.
Pasarea de argint se arMa pe data, batu din aripi si
într-o clipa venira atîtea pasari încît nu mai încapeau
în copaci, mii si mii de pasari. PaEarea de argint mai
batu o data din aripi. Pasarile zburara, si nu dupa mult,
timp se întoarsera fiecare cu cîte o ramura uscata în
cioc. Cît ai clipi aruncara povara jos, în jurul lupoaicei,
facînd un tarc de crengi, mare si înalt" ca un zid. Lupoaica
sari speriata din culcus, încercînd sa rupa mormanele
de crengi cu dintii. Dar cît, te-ai sterge la ochi,
venira alte pasari cu .taciuni aprinsi în cioc. La.sara
taciunii peste vreascuri. Vreascurile se aprins era de
50 I
\
jur împrejur, caci toate pasarile începura sa faca vînt
cu aripile. Pe data, lupoaica fu învaluita de flacari mari,
ce se aruncau asupra ei. tnoepu sa urle, sa se zbata, sa
sara. De caldura, dintii începura sa i se topeasca. Vazînd
aceasta, sari prin foc. Focul însa o aprinse si lupoaica,
îngrozita, fugi arzînd, pîna cazu într-o prapastie.
Sprinteoara voi sa multumeasca paEarilor, dar cînd
se uita, nu le mai vazu. Auzi numai un filfîit de aripi
în departare.
Se apropie de munt,e si-l atinse cu ciocanelul de fier.
în munte se deschise o poarta. Sprinteoara intra. Poarta
se închise în urma ei... si fata prinse a urca pe scari
minunate de marmura albastrie. Erau acolo fel de fel
de carari care duceau în multe parti: unele din piatra
verde, altele galbene, altele ca para focului. Nu stia
pe care sa apuce. Cararile coteau cînd în dreapta, cînd
în stînga, cînd urcau, cînd coborau. Usile i se deschideau
singure în cale si t.recea prin camari împodobite cu pietre
scumpe de toate culorile, ce straluceau de-ti luau
vederea. Totul însa parea pustiu; si era o liniste de-si
auzea bataile inimii. Si cu cît mergea Sprinteoara, cu
atît i se parea ca nu are nici un spor. începu sa-i fie
teama ca nu-si va gasi fratele în acele locuri cu totul
si cu totul ciudate... Si ca sa nu i se auda pasii descalta
opincile...

Si iata ca se pomeni într-o pestera mare, cu peretii
si boltile de clestar. In mijlocul pesterii era o gura de
fîntîna. Si parca auzi asa ca un huruit în adînc. Se dadu
îndarat. Inima i se facu cît un purice. Cind se uita din
nou la pereti, vazu în ei o multime de fete cu fetele
4* 51
1.
strîmbe, care se uitau la ea. Facu cîtiva pasi, fetele din
peretii de clestar o priveau speriat.e si se miscau odata
cu ea. Si erau asa de multe fete în pereti si în bolti,
încît Sprinteoara se vazu înconjurata în toate partile
de acele aratari cu chip omenesc, însa schimonosite tp.
fel de fel de forme. O sudoare rece îi trecu pe sira spinarii.
îsi puse palmele la ochi. în cele din urma, prinzînd
putin curaj, striga la ele. Toate începura sa-si miste
buzele, dar nu li se auzea glasul. Sprinteoara apleca
ochii în jos, sa nu le m.aivada, nu se uita nici în dreapta,
nici în stînga, ci se apropie din nou de gura fîntînii, de
unde de data asta i se paru ca aude pasi din ce în ce mai
apropiati. Luîndu-si inima în dinti, striga:

- Hei, care esti acolo?

Nu-i raspunse nimeni. Ridica iar ochii spre oglinzi.
Fetele din peretii pesterii îsi strîmbara gurile sa o îngîne,
parca.
- De ce va strîmb ati la mine? 1 le întreba Sprinteoara.
Mai bine mi-ati spune unde-l pot gasi pe Mugurell
Abia spuse cel din urma cuvînt, si din gura fînt.înii
vazu iesind o mogîldeata cu un sac în spate:

- Mugurell
- Sprinteoara 1 Surioara mea 1 Cum de-ai putut veni
pîna aici? 1
Sprinteoara îsi îmbratisa fratele. Mugurel era slab,
galbejit. si zdrentuit.
- Cine a bagat fetele acelea urîte în peretii pesterii?

Cine sînt ele?... Uit.e, acuma vad si baieti. Vezi, Mugurel
?

- Nu-i nimeni în pereti, surioara mea. Peretii acestia
au fel de fel de oglinzi strîmbe, care schimonosesc
i}hipul orisicui s-ar apropia de aceasta fîntîna blestemata,
ca sa-I spe1'ie,sa-I alunge pe acel ce ar patrunde
~ici, pentru ca prin aceasta fîntîna e drumul sub pamînt
pîna la comori. De cînd m-a furat Zîna Hapsîna,
cobor în fiecare zi prin fîntîna asta si caut nestemate.
Si mi-a spus blestemata ca atunci îmi va da drumul de
aici cînd voi umple sapte odai cu nestemate. Eu n-am
1lmplut pîna acum decît un ungher, caci pietrele scumpe
se gasesc greu.
- Si unde-i Zîna Hapsîna? întreba Sprinteoara.
- Unde anume sade, nu stiu I Dar vine din t.rei în
trei zile aici, sa numere nestematele. Si daca te va gasi,
va fi rau de t.inesi de mine... întoarce-te mai bine acasa,
fmrioara mea. Iesi din munte pe unde ai intrat. O sa
vina Hapsîna. Din clipa în clipa trebuie sa soseasca.
întoarce-te acasa, surioara mea.
- Nici nu ma gîndesc I
- Ne va prinde si ucide pe amîndoi I
- Hai repede, Mugurel. Vino cu mine I
Mugurellasa sacul jos, alese din el o piatra scumpa,
o puse în sîn si spuse:

- Asta are putere asupra întunericului. E o piatra
atît de rara, încît nu stiu daca se mai afla alta pe lume...

Cei doi copii pornira. Dar drumul pe care venise
fata se ascunse. Trecura prin pesteri boltite, pe carari
goale, pe scari de marmura, prin hrube întunecoase...

Deodata însa, cum mergeau pe o poteca îngusta, o stînca
se rostogoli si le taie calea. încercara sa iasa prin alta
parte. De sub o bucata de piatra tîsni un izvor cu apa
clocotita... Se întoarsera. în munte începu un vuiet
surd. Cararile si drumurile se închideau va:z.îndcu ochii.
52 53
Începura sa sara peste bolovani colturosi, peste prapastiile
ce li se deschideau în cale ca niste guri de fiare...

Vuietul crestea din ce în ce mai mare, boltile se prabuseau,
pesterile se ferecau, întunericul îi împresura.
Mugurel scoase din sîn piatra fermecata. Zarira o crapatura
prin care încercara sa se strecoare. Abia trecurâ
însa, si peretii se apropiara... Pîna la zidul muntelui
nu mai era mult...

- Ne-a simtit Hapsîna, abia putu sa spuna Mugurel.
Sprinteoara atinse peretele muntelui cu ciocanelul
si în fata lor se deschise o usa. Cei doi copii iesira la
lumina zilei... Dar abia facura cîtiva pasi, ca Zîna Hapsîna,
zarindu-i din vîrful Muntelui Negru, rupse cu ghearele
o bucata de stînca si o arunca înaintea lor. Din . , .
bucata de stînca crescu numaidecît un munte înalt
pîna la cer.
Sprinteoara Îsi încalta repede opincile de fier, îl lua
pe Mugurel în brate si cît ai bate din palme trecura
peste munte. Zîna Hapsîna, vazînd lucrul acesta, se
mînie si mai tare si trimise dupa ei vîntul de miazanoapte.
- Vînt de miazanoapte, într-o clipa sa mi-i umfli pe
sus si sa mi-i urci pe Muntele Secetei, sa moara acolo...

Din zbor sa-i dezlegi fetei opincile de fier, sa-i smulgi
sabia si apoi sa mi le aduci mie.
Vîntul porni vîjîind. Îi ridica pîna la nori, îi lua fetei
opincile, dar sabia nu i-o putu smulge din mîna...

Înfuriat, îi arunca pe cei doi copii pe Muntele Secetei.
îi duse zînei opincile, cît despre sabie îi spuse ca a scapat-
o într-o prapastie si ca se duce sa o caute. Îi era si
vîntului frica de zgripturoaica, si ce era sa spuna...

54
Zîna Hapsîna, luind opincile de fier, striga de se cutremurara
vaile:

- Acolo sa stati, afurisitilor! Cine mi-a vazut comorile,
nu mai vede niciodata fata lumii! Niciodata!
Pe vîrful acelui munte nu se afla nici un fir de iarba,
nici un strop de apa, iar de coborît nu putea fi vorba.
Muntele era din cale-afara de înalt si avea peretele drept
s,i lucios ca marmura.
Au stat acolo, sus, ce au stat cei doi copii si iata ca
de la o vreme începu sa-i chinuie foamea si setea. Au
început sa colinde muntele dar degeaba. Cînd nu mai
stiau ce sa faca, Sprinteoara zari într-o vagauna un
"trunchi uscat de copac, putred aproape. Fata batu din
palme, vesela. Scoase nuielusa de alun din sîn si atinse
"trunchiul de copac. Acesta pe data înverzi, dadu flori
si lega rod. Poamele lui erau gustoase. Cei doi frati îsi
potolira foamea si setea si se asezara la umbra.
Copacul crestea, crestea din ce în ce mai :r;nare,acoperindu-
i cu frunzisul lui racoros. Si cum chibzuiau ei
si socoteau ce-ar putea face sa coboare de pe munte,
din copac C2zu o crenguta. Sprinteoara atinse crenguta
cu nuielusa de alun si pe data crenguta dadu radacini
si începu sa creasca sub ochii lor. Atunci, Sprinteoara
si Mugurel prinsera sa rupa crengute din copac, sa le
atinga cu nuielusa de alun si sa le arunce pe munte.
Crengutele prindeau radacini si se prefaceau în adevarati
copaci. Au început atunci sa arunce crengute pe
peretele muntelui. Muntele prinse a se împaduri. În
ramurile copacilor începura sa cînte pasari, prin vagauni
pornira la vale izvoare limpezi cum e cristalul.
55
,
I
De jur împrejurul muntelui, din vîrf si pîna în poale~
crescura copaci cu radacinile înfipte în stînci.
Tinîndu-se de tulpinelecopacilor, cei doi copii începura
sa coboare. Coborîsul era greu si plin de primejdii~
dar Sprinteoara si Mugurel nu se înspaimîntara, mai
ales ca radacinile copacilor se întindeau sub picioarelelor
ca niste trepte de scara. Dela tulpina la tulpina, de pe-oradacina
pe alta radacina, încet si cu bagare de seama,.
ajunsera pîna aproape de poalele muntelui. Dar cînd sa.
puna piciorul pe pamînt, vazura în fata lor o prapastie'
adînca, peste care nici o radacina nu se întindea, pestecare
nici un cerb nu s-ar fi încumetat sa sara... Si cum
sta Sprinteoara si se gîndea ce sa faca, tot îndemnîndu-l
pe Mugurel sa nu-si piarda cumpatul, îsi aduse amintede
pana pasarii de argint. Dar cînd sa o puna în palma
o scapa, si pana pluti ce pluti, apoi cazu în adîncul
prapastiei. Astepta, astepta, dar nu se arata nimeni...

Deodata, auzi un glas:

- Sprinteoara, numai eu te pot ajuta, dar asta-i
pentru cea din urma oara... îi vorbea nuielusa de alun...

Scoate-ma din sîn si înfige-ma în munte sub picioarele
tale. Sa stii însa ca de-acum ne despartim.
Sprinteoara lua nuielusa, o înfipse' în munte si pe
data începu sa creasca peste prapastie un pod împletit
din ramuri verzi... Si podul acela de ramuri era asa de
des si asa de mare, încît nici nu se vedea prapastia.
Sprinteoara si Mugurel pornira repede.
Zîna Hapsîna, uitîndu-se spre Muntele Secetei si
vazîndu-1 verde, împadurit, îsi puse mîinile în par de
ciuda si porni ca o vijelie într-acolo. Mugurel si Sprinteoara
tocmai coborau pe o poteca, într-o vale mmunata,
cînd le iesi în cale zgripturoaica.
- Ha, hal V-am prinsI facu Zîna Hapsîna. De-acum
nu-mi mai scapati I Si se repezi spre ei.
Sprinteoara se dadu un pas înapoi si scoase sabia
daruita de Faur. Zîna Hapsîna îsi lungi o data mîinile
sa-i apuce sabia. Sprinteoara i le reteza. Dar mîinile
se ridicara de jos si se lipirala loc de trupul Zînei. Fata
se înspaimînta pentru o clipa. Dar parca auzi în urechi
vorbele 'uriasului: "Sabia ce ti-o dau va avea tot atîta
putere daca vei fi îndrazneata 1" Prinse curaj si începu
din nou sa loveasca. Nici Mugurel nu statea cu miinile
în sîn, ci prinse sa arunce în baba cu ce îi iesea în cale.
Zîna Hapsîna se prefacea cînd în corb întunecat, cînd
în sarpe, cînd se înalta ca o trestie pîna la nori, cînd se
latea ca o broasca, la pamînt.
Simtind baba puterea sabiei, voi sa fuga sa-si cheme
ajutoarele. Sprinteoara nu-i dadu ragaz si, venindu-i
bine, îi reteza capul. Din trupul Hapsînei iesi un fum
vinat, înecacios, ca de pucioasa, care se risipi în vînt.
Si în acel moment se auzi o zguduitura de se cutremurara
vazduhurile. Muntele Negru si palatul Zînei Hapsinei
se scufundara în pamînt.
Sprinteoara îl apuca pe Mugurel de mîna si pornira
spre casa. Trecura prin pajisti inflorite, se oprira pe la
izvoare limpezi, strabatura codri umbrosi si cimpii
manoase. Pasarile cîntau, copacii le întindeau roadele
lor, iar vîntul le racorea fruntea...

Muma Sprinteoarei si a lui Mugurel îsi prapadise nadejdea
de a-i mai vedea. Ochii ei se întunecasera de
atîta plîns, caci trecusera ani multi de asteptare.
56 57
---
- Noi sîntem, mama! Ne-am întors. Nu ne mai cunosti?

spusera copiii.
- Va aud, dragii mei, va simt, dar nu va vad...

Mi-am pierdut vederea de atîtea lacrimi...

Atunci Mugurel scoase din sîn piatra nestemata.
Piatra prinse a straluci si mama pe data îsi capata ,.ederea.
- Cît de frumosi v-ati facut, copiii mei!
Si a fost mare bucurie în casuta lor. Iar acea piatra
scumpa si azi straluceste, la ivirea serii, deasupra padurii.
Eu de la ea am aflat povestea.

 

(); ?>

Politica de confidentialitate

Copilasul.com - portalul parintilor si al copiilor - home | contact | parteneri
Home - Copilasul.com Contact