- Draga mamei, orice ti s-ar întâmpla, cata sa-ti pastrezi mereu sufletul neîntinat!

Apoi, femeia îsi mai privi înca o data copila, o saruta duios pe frunte, si-si închise ochii pentru vecie. De-abia trecu iarna ca tatal fetitei îsi si lua alta nevasta. Femeia aceasta de-a doua era vaduva dupa primul ei barbat si îsi aduse-n casa cele doua fete pe care le avea din prima casatorie. Fetele erau nespus de frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat si plin de rautate le era sufletul. De îndata ce o cunoscura pe surioara lor vitrega, pentru mezina începura sa curga zile pline de amaraciune.

- Crezi ca se cade sa stai cu noi în odaie?, o bruftuluira fetele de îndata ce o vazura. Cine vrea sa manânce ori sa doarma în asternuturi curate n-are decât sa munceasca! La bucatarie cu tine, acolo îti e locul!

Mai întâi, îi luara straiele ei cele frumoase si-o îmbracara c-o vechitura de rochie cenusie. Apoi o încaltara cu niste papuci de lemn.

- Ia priviti la domnita asta mândra, ce gatita e! strigara fetele masterei, luând-o în râs.

Apoi o îmbrâncira în bucatarie, într-un alai de batjocuri. Acolo o pusera sa roboteasca din greu, de dimineata pâna cadea noaptea: sa se scoale pâna-n ziua, sa care apa, sa aprinda focul în sobe, sa faca de mâncare si sa spele rufele. Si, ca si cum acestea n-ar fi fost si asa de ajuns, atunci când biata fata nu mai prididea cu câta treaba avea de facut, surorile ei azvârleau lintea si mazarea-n cenusa. Iar mezina trebuia sa stea s-o aleaga bob cu bob.

Seara, copila cadea frânta de oboseala, doar muncea de se spetea cât era ziulica de lunga. Dar cum n-avea un pat unde sa-si întinda oasele trudite, se cuibarea în cenusa, lânga vatra. Astfel, pâna si somnul îi era numai chin si amar! Si, pentru ca din aceasta pricina era totdeauna plina de cenusa, îi zisera în râs Cenusareasa.

Într-o zi, tatal fetelor se pregatea sa plece la iarmaroc. Înainte de a-si lua ramas bun, apuca sa le întrebe pe cele doua fete vitrege ce daruri voiau sa le aduca de acolo.

- Rochii frumoase! - raspunse prima.

- Ba margaritare si nestemate, zise cea de a doua.

- Da’ tie, Cenusareaso, ce-ti doreste inima sa-ti aduc? întreba tatal ei, într-un sfârsit.

- Cea dintâi ramurica ce s-o anina de palaria dumitale, la întoarcerea acasa. Pe aceea s-o rupi, draga tata, si sa mi-o aduci.

La iarmaroc, omul avu grija sa cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, margaritare si nestemate. În drum spre casa, când fu sa treaca printr-un desis înverzit, îl atinse o creanga de alun si-i dadu jos palaria de pe cap. Atunci îsi aminti de rugamintea Cenusaresei, rupse creanga si-o lua cu sine.

Dupa ce ajunse acasa, le darui fetelor vitrege ceea ce-i cerusera fiecare, iar Cenusaresei îi dadu creanga de alun. Fata îi multumi din suflet si, catre seara, se duse la mormântul mamei sale, sadi crenguta în pamânt si începu sa plânga atât de amarnic, ca lacrimile picurara pe ramura si-o udara. Iar crenguta crescu mare, transformându-se pe data într-o mândrete de copac.

De fiecare data când Cenusareasa se ducea la mormântul mamei sale zarea o pasarica alba, zburdând dintr-o creanga în alta a alunului. Si, ori de câte ori avea fata vreo dorinta, pasarica i-o împlinea si-i arunca din pom tot ce-i poftea inima.

Odata s-a întâmplat ca împaratul sa puna la cale o mare petrecere, care trebuia sa tina trei zile încheiate, si le-a poftit la ospat pe toate fetele frumoase din împaratia lui. Pasamite, împaratul gândea ca-n chipul asta feciorul lui o sa-si poata alege mai bine mireasa.

Când aflara ca fusesera si ele poftite la petrecere, surorile vitrege ale Cenusaresei nu-si mai încapura în piele de bucurie. Asa ca o chemara pe Cenusareasa si-i poruncira:

- Vin de ne piaptana! zise cea mai mare dintre surori. N-auzi? Si treci de ne lustruieste de îndata condurii!

- Ba, mai întâi încheie-ne cataramele, zise a doua, ca ne grabim. Ne ducem la petrecerea de la palatul împaratului!

Cenusareasa facu întocmai precum i se poruncise, dar plânse cu lacrimi amare din pricina ca ar fi dorit si ea sa se duca la petrecere. Si, fiindca-i placea tare mult sa danseze, se ruga de mama ei vitrega sa se îndure si s-o ia si pe dânsa la bal.

- Ce-mi aud urechile, Cenusareaso? se prefacu uimita mastera. Esti toata plina de praf si de funingine, dar înca mai nazuiesti sa mergi la bal? N-ai nicio rochie mai de Doamne ajuta si nici încaltari potrivite în picioare. Cum vrei sa dansezi asa?

Dar cum fata starui, cu lacrimi în ochi, în rugamintea ei, mastera paru sa se-nduplece si-n cele din urma zise:

- Uite, aici! Am rasturnat o strachina de linte în cenusa. Daca esti în stare ca-n doua ceasuri sa alegi toata lintea, atunci o sa-ti îngadui sa ne însotesti la petrecere.

Cenusareasa iesi în gradina pe usa din dos si striga:

- Blânde porumbite si voi, turturele, si voi, pasari ale cerului, veniti toate de-mi ajutati s-alegem lintea.

Bobul bun, ici, în ulcica.
Iar cel rau în gusulica...

Cenusareasa n-apuca sa-si sfârseasca bine vorba, ca de îndata sosira-n zbor doua porumbite albe si intrara pe fereastra din bucatarie. Dupa aceea, se ivira alte doua turturele si apoi, într-un lung alai lung venira si alte zburatoare ale cerului, batând usurel din aripi.

Se asezara toate în jurul vetrei, facându-si loc în cenusa. Porumbitele clatinara din capsor si începura sa ciuguleasca ele întâi: pic, pic, pic. Apoi toate celelalte pasari începura sa ciuguleasca dupa dânsele, pâna ce alesera boabele si umplura strachina vârf cu ele. Nu dura mai mult de un ceas si pasarelele ispravira treaba, dupa care-si luara zborul pe fereastra.

Fata îi duse mamei vitrege strachina si se bucura-n gândul ei, crezând c-o vor lua si pe dânsa la petrecere. Dar mastera i-o taie scurt:

- Nu, fata, degeaba te tii scai de mine, nu te pot lua cu noi. N-ai nici straie frumoase, nu stii nici sa dansezi cum se cuvine, si tare mi-e teama ca ai sa ne faci de râsul lumii!

Cenusareasa se porni atunci pe un plâns de se rupea camasa pe ea. Vazând asta, mastera îi zise:

- Ei, hai, daca pâna într-un ceas esti în stare sa-mi alegi din cenusa doua strachini de linte, sa stii ca te iau si pe tine! Dar în gând mastera îsi zicea: „Las ca n-o sa poata face ea una ca asta, nici în ruptul capului!”

Dupa ce mastera rasturna doua strachini de linte în cenusa, fata se duse în gradina, pe usa din dos si striga:

- Blânde porumbite, si voi, turturele, si voi, pasari ale cerului, veniti toate de ma ajutati s-aleg lintea.

Bobul bun, ici, în ulcica,
Iar cel rau în gusulica...

Cenusareasa n-apuca sa sfârseasca bine vorba si numai ce sosira-n zbor doua porumbite albe si intrara pe fereastra din bucatarie. Dupa aceea, se ivira doua turturele si apoi, într-un alai, venira toate zburatoarele cerului, lovind usurel din aripi. Si se asezara în jurul vetrei, facându-si loc în cenusa. Porumbitele clatinara din capsor si începura sa ciuguleascai: pic, pic, pic, pic. Apoi celelalte se luara dupa dânsele. Si asa se apucara toate de ciugulit pâna ce alesera boabele bune si umplura strachinile vârf cu ele. Nu trecuse decât jumatate de ceas si pasarelele ispravira de ales toata lintea, dupa care zburara din nou pe fereastra.

Fata îi duse mamei vitrege strachinile cu linte si se bucura în gândul ei, crezând ca, de data aceasta chiar ca o vor lua si pe ea la petrecere. Dar mastera se împotrivi si acum:

- Degeaba te omori cu firea, ca tot n-o sa te iau cu noi! Nu vezi: n-ai nici straie frumoase si nici sa dansezi nu te pricepi. Ce, vrei sa ne fie rusine cu tine?

Apoi îi întoarse spatele si pleca la petrecere împreuna cu fetele ei cele fudule.

Dupa ce ramase singura-singurica în toata casa, Cenusareasa se duse la mormântul mamei sale, se aseza sub alun, si grai:

- Alunas drag, alunas,
Scutura-te, rogu-te-as,
Si ma-mbraca-n strai vrajit
Numa-n aur si argint.

Pasarea cea alba, care se afla în alun, îi arunca de sus o rochie tesuta toata numai din aur si din argint, si-o pereche de conduri mesteriti din matase.

Cenusareasa se îmbraca-n graba si se duse la petrecere. Mastera si fetele acesteia o vazura, dar n-o recunoscura. Îsi spusera ca fata aceea era, pesemne, vreo domnita de pe alte meleaguri, atât era de frumoasa, în rochia ei tesuta din fire de aur si de argint. La Cenusareasa nu se gândira nicio clipa, stiind c-o lasasera acasa, lânga vatra, sa aleaga lintea din cenusa.

Feciorul împaratului însa, de cum o zari pe fata, îi iesi înainte, o prinse de brat si-o pofti la dans. Si nici ca mai vru sa danseze cu vreo alta fata! Dansara ei împreuna cât dansara, dar când se apropiara zorile, fata vru sa se duca acasa.

- Merg si eu cu tine, ca vreau sa-ti tin de urât pe drum, îi zise feciorul împaratului.

De fapt, el dorea sa afle cât mai degraba a cui era mândretea aceasta de fata. Cenusareasa însa îi scapa printre degete, si ajungând acasa tot într-o fuga, se ascunse degraba-n porumbar.

A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul împaratesc si dupa ce mastea si surorile ei vitrege plecasera într-acolo, Cenusareasa se grabi sa se duca la alun, si-i zise:

- Alunas drag, alunas,
Scutura-te, rogu-te-as,
Si ma-mbraca-n strai vrajit
Numa-n aur si argint.

Atunci pasarica îi arunca din copac o rochie si mai frumoasa decât cea din ajun. Si când veni fata la petrecere, îmbracata-n mândretea aceea de rochie, se minunara toti de frumusetea ei nemaiîntâlnita.

Pasamite, feciorul de împarat statuse ca pe ghimpi, asteptând-o sa vina, pentru ca atunci când o vazu aparând, parca i se lua o greutate de pe inima. Îi iesi în întâmpinare si o pofti de îndata la dans. Si tot tinând-o de mâna, parca sa n-o piarda, dansa tot timpul numai cu dânsa.

Când se lasara negurii noptii, fata vru din nou sa-si piarda urma, dar tânarul se furisa dupa ea, ca sa vada unde se duce. Vezi însa ca fata facu ce facu si scapa, strecurându-se în gradina din dosul casei, unde crescuse de ani si ani un par mare si frumos, încarcat cu pere minunate.

Fata se catara printre crengi, sprintena ca o veverita, iar feciorul de împarat îi pierdu numaidecât urma.
Când mastera si surorile vitrege se reîntoarsera acasa si intrara-n bucatarie, o gasira pe Cenusareasa lânga vatra, stând în cenusa, ca întotdeauna.

A treia zi, Cenusareasa astepta pâna ce plecara mastera si surorile ei vitrege la bal, se duse iar la mormântul mamei sale, si-i grai pomului:

- Alunas drag, alunas,
Scutura-te, rogu-te-as,
Si ma-mbraca-n strai vrajit
Numa-n aur si argint.

De asta data, pasarea îi arunca o rochie atât de frumoasa si de stralucitoare, cum nu se mai pomenise pe lume, iar condurii erau cu totul numai din fir de aur. Când se înfatisa la petrecere îmbracata astfel, oaspetii ramasera uimiti de frumusetea ei nepamânteana, iar feciorul de împarat dansa numai cu ea.

Când se ivira zorile, Cenusareasa dadu sa plece din nou pe nesimtite, dar feciorul de împarat se lua numaidecât dupa dânsa. Dar se întâmpla ca fata sa se strecoare cu atâta dibacie, ca tânarul crai îi pierdu urma si de asta data.

Acum însa, craiul pusese la cale un viclesug: poruncise sa se unga din vreme treptele cu smoala. Si când Cenusareasa coborî în goana câteva trepte, condurul din piciorul stâng îi ramase lipit pe trepte. Feciorul de împarat ridica condurul cel mic si dragalas si spuse:

- Numai fata pe-al carei picior se va potrivi condurul acesta îmi va fi nevasta. De nicio alta în afara ei n-am trebuinta!

Când auzira de vorbele craiului, cele doua fete ale masterei se bucurara grozav, caci si ele aveau piciorul micut. Iar când printul ajunse si la casa lor, cea mai mare dintre surori se duse cu pantoful în iatac si dadu sa-l încalte.

Da’ încalta-l, daca poti! Degetul cel mare nu încapea defel, ca tare mic era condurul! Când vazu asta mastera, se întuneca la fata, si-i spuse:

- Ce mai astepti? Taie-ti degetul de la picior. În curând vei fi împarateasa si n-ai sa mai fi nevoita sa umbli pe jos!

Fata nu mai statu mult pe gânduri, îsi reteza degetul cel mic, si cu chiu cu vai încalta condurul. Apoi abia putând sa-si stapâneasca durerea, se înfatisa tânarului crai. Acesta o urca pe cal, lânga dânsul, si porni cu ea catre palat, socotind-o aleasa inimii lui.

Numai ca drumul de înapoiere trecea pe dinaintea mormântului mamei Cenusaresei, si când trecura pe acolo, le auzira pe cele doua porumbite strigând dintre ramurile alunului:

- Vai, conduru-i tare mic:

Parca-n cleste, asa o strânge!
Si-nauntru-i numai sânge,
Ca tot curge pic cu pic ...

Nu-i mireasa-adevarata!
Ea-i pe-aproape si te-asteapta...

Atunci feciorul de împarat privi cu luare-aminte piciorul fetei si vazu ca sângele curgea din el fara contenire. Asa ca întoarse calul si duse fata acasa. Apoi, le porunci parintilor sa încerce si cealalta fata condurul.

A doua sora se duse si ea în iatac, dar când dadu sa-ncerce condurul, ce sa vezi! Vârful piciorului i se potrivea ca turnat, dar calcâiul era prea mare si ramânea pe afara, oricât s-ar fi straduit ea sa încalte condurul. Când vazu mastera una ca asta, se îngalbeni de ciuda, dar îi spuse de îndata fetei:

- Ce te mai caznesti degeaba? Nu vezi ca nu-i chip sa-l încalti? Taie-ti calcâiul si gata! Ai sa fii în curând împarateasa si n-ai sa mai fi nevoita sa umbli pe jos!

Fata îsi taie din calcâi si, cu chiu cu vai, abia de putu sa încalte condurul. Apoi, stapânindu-si cu greu durerea, se înfatisa înaintea fiului de împarat. Acesta o urca pe cal, lânga el, si pleca cu ea spre casa. Dar când trecura prin dreptul alunului, porumbitele prinsera din nou a vorbi:

- Vai, conduru-i tare mic:

Parca-n cleste, asa o strânge!
Si-nauntru-i numai sânge,
Ca tot curge pic cu pic ...

Nu-i mireasa-adevarata!
Ea-i pe-aproape si te-asteapta...

Feciorul de crai se uita cu luare aminte la piciorul fetei si observa cum curgea sângele din el, de-i umpluse ciorapul alb, pâna sus.

Întoarse calul si, ducând-o pe mireasa cea mincinoasa acasa, o lasa plocon parintilor ei, spunând:

- Nici aceasta nu-i cea adevarata! grai el, cu mânie-n glas. Mai aveti cumva si o alta fata pe care nu va îndurati s-o dati de lânga voi?

- Nu, nu mai avem alta! raspunse tatal fetelor. Da, cum sa spun... De la nevasta dintâi mai am una, o biata Cenusareasa, dar nu poate fi ea mireasa!

Feciorul de împarat ceru sa-i fie adusa înainte, dar mastera sari cu gura, de parca ar fi fost muscata de un sarpe:

- Nu, nu se poate, înaltimea ta, ca e prea saracacios îmbracata! Nu se cuvine sa se arate-n lume în halul în care este!

Dar tânarul crai starui s-o vada pâna când mastera nu mai avu încotro si trebui s-o cheme. Fata se aseza pe un scaunel, scoase din picior papucul de lemn ce tragea câteva ocale si încalta condurul, care-i veni ca turnat. Si când se ridica fata si tânarul crai îi privi chipul, o recunoscu pe data ca doar ea fusese domnita cu care el dansase întruna. Asa ca le spuse printilor:

- Aceasta este mireasa cea adevarata!

Mastera si cele doua fiice ale ei încremenira de spaima auzindu-l ce zice si ciuda le învenina într-atât ca se trasera la fata si se facura galbene ca sofranul. Feciorul de împarat o lua pe Cenusareasa pe cal, lânga el, si porni cu ea catre palat. Când trecura prin dreptul alunului, cele doua porumbite albe ca neaua, prinsera a ciripi:

- Vai, conduru-i tare mic:

Dar de strâns, defel n-o strânge,
Si-nauntru nu e sânge
Ca n-a curs macar un pic!

Ea-i mireasa-adevarata,
Mult dorita si visata!

Dupa ce strigara vorbele astea, îsi luara amândoua zborul si, rotindu-se în aer, se asezara usurel pe umerii fetei: una la dreapta, alta la stânga. Si au ramas asa, pe umerii Cenusaresei, tot timpul cât s-a tinut nunta împarateasca.