Afost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe
cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului,
in fulgi mari si pufosi, craiasa sta intr-un jilt
si cosea langa o fereastra cu pervazul negru,
de abanos. Si cum cosea ea asa, aruncindu-si din
cand in cand privirile la ninsoarea ce se cernea
de sus, se intimpla sa se intepe cu acul in deget
si trei picaturi de singe cazura in zapada. Rosul
singelui arata atit de frumos pe albul zapezii,
ca imparateasa ramase incintata si gindi in sinea
ei: "Ce n-as da sa am un copil alb ca zapada,
rosu ca singele si cu parul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa
nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca singele
si cu par negru ca abanosul. Si-i dadu numele
de Alba-ca-Zapada ... Dupa ce o aduse pe lume,
imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie.
Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus
de trufasa si mindra, si n-ar fi ingaduit nici
in ruptul capului s-o intreaca alta in frumusete.
Avea o oglinda fermecata si ori de cite ori se
privea intr-insa, nu uita s-o intrebe:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine
e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda raspundea:
— Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga
tara!
Imparateasa zimbea fericita, fiindca stia ca oglinda
graieste numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea
pe zi ce trece tot mai frumoasa; si cand implini
sapte ani, era o minunatie de fata: frumoasa
ca lumina zilei. Si frumusetea imparatesei
incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine
e cea mai frumoasa din tara?
Oglinda-i raspunse:
— Frumoasa esti craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar Alba-ca-Zapada e mult mai frumoasa!
La auzul acestor vorbe. Imparateasa se inspaiminta
grozav si de pizma si ciuda odata se ingalbeni
si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa
aceea, ori de cite ori o zarea pe Alba-ca-Zapada
simtea ca-i plesneste fierea de ciuda; si azi
asa, mii- ne asa, pana ce incepu s-o urasca de
moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca
buruiana cea rea si se cuibarisera atit de adinc,
ca imparateasa nu-si mai gasea pace nici ziua,
nici noaptea, in cele din urma chema un vinator
si-i porunci:
— Ia fata asta si du-o in adincul padurii,
ca nu rabd s-o mai vad in fata ochilor!. Omoar-o
si, drept marturie ca mi-ai implinit porunca,
sa-mi aduci plaminii si ficatul netrebnicii! Vinatorul
nu iesi din vorbele imparatesei si se afunda cu
Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul
de la briu si se pregatea sa-i strapunga inima
nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in
hohote si sa se roage:
— Vinatorule draga, cruta-mi viata si-ti
fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia
asta de codru si n-o sa ma mai intorc niciodata
acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atit de frumoasa,
vinato-rului i se facu mila de ea si-i spuse:
— Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita
draga, unde nu calca picior de om! Iar in sinea
lui gindea: „Biata de tine, pana la urma
tot or sa te sfisie fiarele salbatice! ..."
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima
ca nu trebuise sa-si minjeasca miinile cu singe
nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea in fuga
pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, sco-tindu-i
plaminii si ficatul, le duse imparatesei drept
marturie ca i-a implinit in totul dorinta.
Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca
de indata, cu sare si tot felul de mirodenii,
si atit de neagra era la suflet, ca nu se dadu
indarat sa le manince, incredintata fiind ca maninca
plaminii si ficatul fetitei.
Biata copila ramasese singura-singurica in padurea
cea ne-sfirsita, si era atit de infricosata, ca
privea la multimea frunzelor de pe copaci,
ca si cand si de-acolo ar fi putut sa se iveasca
vreo primejdie — si nu stia in ce chip si-ar
putea gasi scaparea . . . Intr-un sfirsit,
incepu sa alerge si gonea intruna peste bolovani
colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice
treceau in fuga pe dinaintea ei, dar nu-i
faceau nici un rau. Alerga ea asa, cit o
mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu
cu ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar
atit de gingase si sclipind de curatenie, ca-ti
era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta
acoperita cu o fata de masa alba erau rinduite
sapte talere mici si langa fiecare taler se afla
cite o lingurita, o furculita, un cutitas si-o
cupa cit un degetar. Iar de-a lungul unui perete
se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri
albe ca neaua.
Cum era tare flaminda si insetata, Alba-ca-Zapada
ciuguli cite un pic din fiecare taler, ciupi cite
o farimita de piine si sorbi din fiecare cupa
cite o inghititura de vin, fiindca nu voia
sa ia toata mancarea numai de la unul singur.
Si fiindca se simtea grozav de obosita, dadu sa
se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se
potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt
si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura
ei. Fata se culca in el si adormi.
Cind se intuneca de-a binelea, sosira si stapinii
casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau
muntii, scormonind in maruntaiele lor pentru
a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera
cele sapte luminarele si, de indata ce se facu
lumina in casuta, isi dadura seama ca cineva strain
cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se
mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la
plecare. Si atunci primul pitic zise:
— Cine a stat pe scaunelul meu? Al doilea
urma:
— Cine a mancat din talerul meu? Al treilea:
— Cine a muscat din piinisoara mea? Al patrulea:
— Cine a luat din legumele mele? Al cincilea:
— Cine a umblat cu furculita mea? Al saselea:
— Cine a taiat cu cutitul meu? Al saptelea
intreba si el:
— Cine a baut din cupa mea?
Primul pitic cauta in jur mai cu luare aminte
si pe data vazu o mica adincitura in patucul lui.
— Cine s-a culcat in patutul meu? se minuna
el. Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile
lor si incepura sa strige care mai de care:
— Si-n patutul meu a stat cineva!
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul
sau, dete cu ochii de Alba-ca-Zapada care dormea
in el adincita in somn. li chema pe ceilalti si
cu totii venira in graba, scotind strigate de
uimire. Apoi indreptara spre Alba-ca-Zapada lumina
celor sapte luminarele si ramasera s-o priveasca.
— Doamne, Dumnezeule — apucara ei
sa strige — tare frumoasa mai e copila asta!
Si atit de bucurosi erau, ca nu se indurara s-o
trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in
patut. Iar cel de-al saptelea pitic dormi
cite un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu
noaptea. cand se lumina de zi, Alba-ca-Zapada
deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe cei
sapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara
prietenosi si incepura s-o intrebe cu blindete:
— Cum te cheama, fetito?
— Alba-ca-Zapada — raspunse ea.
— Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra?
o mai intrebara ei. Atunci Alba-ca-Zapada
le povesti de-a fir-a-par totul: cum maica-sa
vitrega a pus s-o omoare, dar vinatorul se indurase
de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica
prin padure, pana ce daduse peste casuta lor.
Dupa ce o ascultara fara sa scape vreun cuvintel
din istorisirea ei, piticii ii zisera:
— Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria
noastra, sa gatesti, sa faci paturile, sa cosi,
sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna
rinduiala si curatenie, apoi poti ramine la noi
si n-o sa duci lipsa de nimic.
— Da, primesc cu draga inima! raspunse Alba-ca-Zapada,
si de atunci ramase la ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n
fiecare dimineata piticii plecau in munti sa scoata
aur si tot soiul de alte metale si, cand se intorceau
seara acasa, gaseau mancarea gata aburind pe cuptor.
Peste zi, fata raminea singura-singurica si, din
aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu
grija s-o povatuiasca:
— Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie
greu defel sa afle ca esti la noi! Si cine stie
ce pune iar la calp! Nu cumva sa lasi pe cineva
sa intre in casa!
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase
plaminii si ficatul fiicei ei vitrege, se credea
iarasi cea mai frumoasa femeie de pe lume.
Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o intreba
:
— Oglinda din perete, oglinjoara, Cine e
cea mai frumoasa din tara? Atunci oglinda ii raspunse:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Alba-ca-Zapada,
la cei pitici carunti Si-i mult, mult mai frumoasa!...
Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca
stia prea bine ca oglinda nu minte. Si-si dadu
pe data seama ca vinatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada
era inca in viata.
incepu ea atunci sa se framinte si sa chibzuiasca
in ce chip ar putea s-o piarda din nou caci, atita
vreme cit nu era cea mai frumoasa din toata imparatia,
pizma ii chinuia sufletul fara ragaz si n-avea
clipa de liniste. In cele din urma nascoci ceva:
isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrina
negutatoreasa, ca nimeni n-ar mai fi putut s-o
recunoasca.
Schimbata astfel la infatisare, o porni peste
cei sapte munti si, intr-un sfirsit, se pomeni
in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la
usa si striga din toata puterea:
— De vinzare marfa frumoasa, de vinzare!
Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si
intreba:
— Buna ziua, tusica draga, da ce ai matale
de vinzare?
— Maxfa buna si frumoasa! se grabi sa-i
raspunda negutatoreasa. Cingatori de toate
culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
„Se vede cit de colo ca-i femeie de treaba
— gindi fata — asa ca n-am de ce sa
n-o las inauntru! Ca doar n-o fi foc!..."
Trase zavorul, o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea
cea frumoasa.
— Vai, ce pocit ti-ai pus-o, fetito! Ia
apropie-te, sa te gatesc eu cu ea, asa cum
se cuvine! o imbie cu blindete femeia.
Alba-ca-Zapada n-avea de unde sa banuiasca c-ar
paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea.
Dar babusca o incinse repede cu ea si-o strinse
atit de tare, ca fetei i se taie rasuflarea si
cazu jos ca moarta.
— Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai
frumoasa! hohoti imparateasa si o sterse repede
pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa
cei sapte pitici. Si cum se mai speriara,
bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada
zacind la pamint, fara simtire, de parc-ar fi
fost moarta! O ridicara de jos si, vazind cit
de strins ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea.
Fata prinse a rasufla iar si incetul cu incetul
isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor
toate cite s-au intimplat si acestia ii atrasera
din nou luarea-aminte:
— Negutatoreasa ceea nu era alta decat haina
de imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu incolo,
fata draga, si nu mal lasa pe nimeni sa intre
cand nu suntem noi acasa!
Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra
la inima nici nu astepta sa treaca bine pragul
palatului si se si duse glont la oglinda si-o
intreba:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine
e cea mai frumoasa din tara?
Iar oglinda pe data ii raspunse:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar colo, aseunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i
mult, mult mai frumoasa! . . .
Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi
asta si simti ca-i navaleste tot singele-n cap,
ca un virtej, de cita spaima si minie clocotea
in ea. Va sa zica, tot nu scapase de Alba-ca-Zapada,
tot vie era netrebnica asta!.. . „Ei bine,
de data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara
gres, ca sa-ti vin de-a bine-lea de hac!"
Si cum la farmece si vraji n-o intrecea nimeni,
haina de imparateasa mesteri un pieptene otravit.
Dupa aceea isi schimba hainele si lua infatisarea
unei batrine girbovite de ani. Si iarasi o porni
peste cei sapte munti, la cei sapte pitici carunti.
Ajungind ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:
— Marfa buna de vinzare, marfa buna! Alba-ca-Zapada
cata afara pe geam si spuse:
— Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie
sa las pe nimeni inauntru!
— Da de privit, cred ca ai voie sa privesti,
nu-i asa? ... Si scotind pieptenele cel otravit,
il tot plimba pe sub ochii fetei. Atit de mult
ii placu pieptenul, ca Alba-ca-Zapada se lasa
amagita si deschise usa. Dupa ce se invoira
din pret, batrina o momi cu cele mai dulci
vorbe:
— Ia vino incoa la baba, sa te pieptene,
ca sa fii si tu o data pieptanata ca lumea!...
Biata Alba-ca-Zapada nu se gindi la nimic rau
si se lasa pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca
pieptenele prin par, ca otrava si incepu sa lucreze
prin toate madularele, aratindu-si puterea ucigatoare
si biata copila cazu jos, fara viata.
— Acu s-a sfirsit cu tine, frumoasa frumoaselor!...
rinji la ea femeia cea haina, si-n timp ce grabea
sa se indeparteze de acele locuri, sufletul ei
negru clocotea de-o bucurie draceasca.
Dar spre norocul fetei, inserarea cobori curind
si cei sapte pitici sosira acasa. De indata ce-o
vazura pe Alba-ca-Zapada zacind fara viata, banuira
ca mastera trebuie sa fi pus iar ceva la cale
si, cercetind copila cu grija, dadura peste pieptenele
cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada
isi veni in fire, ca si cand ar fi dormit numai
nitelus, si prinse a le povesti cele intimplate.
Dimineata, piticii o sfatuira din nou sa fie cu
ochii in patru si sa nu mai deschida usa nimanui,
fie ce-o fi, si apoi se dusera la treburile lor.
In ast timp, imparateasa ajunsese la palatul ei
si, asezin-«du-se in fata oglinzii, se grabi
s-o intrebe:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine
e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda ii raspunse ca si altadata:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Alba-ca-Zapada,
la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa!
. . .
Auzindu-i spusele, imparateasa incepu sa tremure
toata si sa clocoteasca de minie. „Netrebnica
asta trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc
moartea ei cu pretul vietii mele!" Se strecura
apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior
de om, si amesteca de ici, amesteca de colo, pana
ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul
era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte,
si rumen pe alta, ca oricine l-ar fi vazut i se
trezea numaidecat pofta sa-l manince. Dar cine
ar fi apucat sa muste numai o data din el zile
multe nu mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce
sfirsi de mestesugit marul, imparateasa isi boi
fata si se imbraca in straie de taranca. Si schimbata
astfel, trecu peste cei sapte munti, grabindu-se
sa ajunga la cas- cioara celor sapte pitici. Aci
batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe
fereastra si spuse:
— Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi
dau voie piticii !
— Alta paguba sa n-am! raspunse taranca.
Slava domnului, gasesc eu musterii pentru merele
mele! Da pana una-alta, hai de ia si tu unul,
ca nu-i pe bani! . . .
— Nici nu ma gindesc sa-l iau — raspunse
Alba-ca-Zapada — n-am voie sa primesc nimic.
— Ce, te temi sa nu mori cumva otravita?
. . . strecura ea, cu viclenie, intrebarea. Fii
pe pace, copilito! . . . Iaca, tai marul in doua:
bucata asta rumena maninc-o tu, iar pe cealalta
oi manca.-o eu.
Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai
partea cea rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada rivnea de nu mai putea sa guste
o data din mar, si, cand o vazu pe taranca muscind
din el, nu mai putu rabda si, intinzind mina pe
fereastra, lua jumatatea cea inveninata. Dar n-apuca
sa-nghita decat o imbucatura, ca si cazu jos fara
suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara
si, beata de bucurie, striga printre hohote de
ris:
— Alba-ca-Zapada, rosie ca singele si neagra
ca abanosul, de-acu piticii n-or mai putea sa
te invie! ...
Pleca de acolo cit putu de repede si, cand ajunse
la palat, intreba iar oglinda:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine
e cea mai frumoasa din tara?
Si deodata auzi vorbele dupa care tinjise atit:
— Maria ta e cea mai frumoasa din intreaga
tara!
Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa,
pe cit poate fi linistita o inima pizmasa
...
In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa,
o gasira pe Alba-ca-Zapada zacind pe jos, fara
pic de suflare. Era moarta ca toti mortii. O ridicara,
cautind sa vada daca nu gasesc vreun lucru inveninat,
ii desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara
cu apa si cu vin dar totul fu zadarnic. Copila
cea draga era moarta ca toti mortii si moarta
ramase! . . . Atunci o asezara pe o nasalie si,
stringindu-se toti sapte in jurul ei, plinsera
amar si-o jelira trei zile incheiate. Vrura dupa
aceea s-o ingroape, dar fata arata atit de frumoasa,
de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n obraji
a.vea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca
piticii nu se indurara s-o coboare in pamint.
— Nu, in adincul cel negru al pamintului
nu o putem cobori! Ar fi mare pacat! . . . graira
care mai de care si, asternindu-se pe munca, ii
facura un sicriu de clestar, ca sa poata fi vazuta
de oriunde te-ai uita la ea.
O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera
numele cu slove de aur, precum si ca a fost fiica
de imparat. Apoi urcara sicriul pe-un virf de
munte, de-l asezara acolo, si de fiecare data
raminea cite unul de veghe. Vietatile padurii
incepura a veni si ele s-o jeleasca; mai
intii se arata o buha, apoi un corb, si-n urma
acestora, o hulubita. Si asa ramase Alba-ca-Zapada
multa, multa vreme in sicriul ei de clestar si
nimic nu-i stirbea din negraita frumusete. Parea
ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca
zapada, de rosie ca singele si cu parul negru
ca abanosul.
Si s-a intimplat ca un fecior de crai sa se rataceasca
in padurea aceea si, dind peste casuta piticilor,
sa le ceara gazduire peste noapte.
A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul
din crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada
si citi cu nesat ce sta scris deasupra, cu slove
de aur. Si cum privea ca vrajit si nu se putea
desprinde de locul acela, incepu a-i ruga pe pitici:
— Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in
schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii ii raspunsera:
— Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din
lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga cu
si mai multa staruinta si ardoare:
— Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca
de cand i-am zarit chipul, nu mai pot trai fara
ca s-o vad pe Alba-ca-Zapada. Si v-asigur c-o
voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe faptura care
mi-e cea mai scumpa pe lume!
Auzindu-l cu cit foc vorbea, inimosii pitici se
indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul
de imparat isi chema slugile si le porunci sa
ia cosciugul pe umeri si sa-l urmeze. Si cum mergeau
ei asa, se intimpla ca unul dintre slujitori sa
se poticneasca de-o buturuga si, din pricina
zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise
Alba-ca-Zapada ii sari afara din gitlej. O clipita
doar sa fi trecut si domnita deschise ochii, ridica
usurel capacul sicriului si se scula in capul
oaselor. Si era din nou vie., de parca s-ar fi
trezit tocmai atunci din somn.
— Vai, doamne, unde ma aflu? striga ea nedumerita.
Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat
se apropie de dinsa si-i spuse:
— Cu mine esti, cu mine!
Si-i povesti toate cite s-au intimplat. Iar la
sfirsit, adauser
— Imi esti mai draga decat orice pe lumea
asta si, de te-ai invoi sa ma insotesti la curtea
tatalui meu, bine-ar fi, ca ard de dorinta sa-mi
fii sotie.
Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii
cazuse drag . .. Porni impreuna cu el si facura
o nunta de se duse vestea, cu mare alai si voiosie.
La nunta o poftira si pe mastera cea haina, ca
de, tot o socoteau un fel de ruda . . . Dupa ce
s-a gatit ea cu vesmintele cele mai de pret, s-a
apropiat de oglinda si a intrebat-o:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine
e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda pe data i-a raspuns:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar tinara domnita e mult, mult mai frumoasa!
...
Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme
de ciuda si sa urle ca scoasa din minti, si deodata
simti ca i se face frica, dar o frica atit de
ingrozitoare, ca nu stia ce sa mai faca si-ncotro
s-o apuce. La inceput se codi sa mearga la nunta,
dar, cum nu-si gasea o clipa de liniste, gindi
ca trebuie neaparat s-o vada pe tinara imparateasa.
Si de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii
de Alba-ca-Zapada si, recunoscind-o, inlemni de
spaima si ramase teapana. ca o momiie.
Spaima pusese stapinire pe toata faptura ei; din
pricina asta, imparateasa se uritea vazind cu
ochii. Si atit de pocita se facu, ca nici ea singura
nu mai cuteza sa se priveasca in. oglinda.
Isi lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana,
pana se pierdu in adincul padurii salbatice, ca
sa-si ascunda acolo uritenia. Si de atunci, nici
unui om nu-i mai fu dat s-o vada si nimeni nu
mai stiu ceva despre soarta ei.
Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire,
impreuna cu tinarul imparat, si, daca n-or fi
murit, cu siguranta ca mai traiesc si-n zilele
noastre . |