Copilasul.com - fabulele cele mai alese - portalul parintilor - mamici si tatici
fabule pentru copii - copilul meu, parinti (mama si tata) vreau sa cresc mare si sanatos
 
Navigare fabule Home - Copilasul.com Contact

Adaptarea scolara



Conceptul de adaptare şcolară

Adaptarea şcolară implică acţiunea de modificare, de ajustare, de transformare a copilului pentru a deveni pregătit pentru şcoală, capabil de a face faţă cerinţelor instructive-educative şi de a fi compatibil în acord cu normele şi regulile pretinse în programa şcolară pentru dobândirea cu succes a rolului şi statutului de elev.
În sistemul general al ştiinţelor, adaptarea este concepută ca una dintre proprietăţile fundamentale ale organismului de a-şi modifica adecvat funcţiile şi structurile corespunzător schimbărilor cantitative şi calitative ale mediului înconjurător. Cu alte cuvinte, ea reprezintă expresia ansamblului de activităţi prin care o persoană îşi modifică conduita pentru a se acomoda optim mediului determinat. Deci, presupune prezenţa capacităţii omului de a face faţă, de a răspunde favorabil solicitărilor şi exigenţelor anturajului, implicându-şi în acelaşi timp, şi cerinţele individuale.
În concepţia piagetiană, adaptarea desemnează procesul de echilibrare între asimilare şi acomodare, intervenit în cadrul interacţiunii dintre om şi realitatea înconjurătoare.
Dacă transpunem acest mecanism la particularităţile activităţii instructive-educative, putem afirma că adaptarea şcolară exprimă calitatea şi eficienţa realizării concordanţei relaţiei dintre personalitatea elevului şi cerinţele şcolare. Aceasta denota, rezultatul favorabil al procesului de învăţământ, activitate care reclamă un efort în vederea realizării în mod integral a obiectivelor educaţiei, înfăptuirea fiind recunoscută şi apreciată ca atare de către colectivitate. În virtutea acestora, adaptarea şcolară presupune compatibilitatea eforturilor, a dificultăţilor cu capacitatea elevului, cu probabilitatea subiectiva a realizării sarcinilor şcolare. Concordanţa dintre cerinţele obiectivelor instructive şi răspunsul comportamentului elevului faţă de ele reprezintă condiţia de baza a adaptării. Pornind de la considerentele enunţate apreciem adaptarea şcolară ca fiind procesul de realizare a echilibrului între personalitatea în
evoluţie a elevului pe parcursul formării sale multilaterale şi, exigentele ascendente ale anturajului în condiţiile asimilării conţinutului informaţional, în conformitate cu propriile disponibilităţi şi a acordării la schimburile calitative şi cantitative ale ansamblului normelor şi
valorilor proprii sistemului de învăţare.
Esenţa adaptării şcolare constă în ajustarea informativ-formativa a procesului instructive-educativ, pe de o parte, şi a caracteristicilor şi trăsăturilor de personalitate ale elevului pe de alta parte. Dar, este cunoscut că personalitatea copilului se afla în continuă evoluţie, in timp ce exigentele şcolare şi ale pregătirii de specialitate sunt din ce in ce mai mari.
Datorită schimbărilor simultane, atât a copilului cât şi a mediului şcolar, pentru evaluarea adaptării şcolare trebuie să raportam particularităţile mediului şcolar la o anumita etapă de dezvoltare a copilului. În cadrul acesteia, mecanismele de asimilare şi acomodare trebuie sa fie cele corespunzătoare profilului evolutiv şi dinamic al atitudinilor, aptitudinilor şi trăsăturilor motivaţional-caracteriale ale elevului faţă de muncă în general şi faţă de cea de instruire şi formare în specialitatea aleasă, în mod particular.
Din punct de vedere al \"adaptării structurii şi organizării şcolare la nevoile copilului\", J. Dubosson vorbeşte despre \"inadaptarea şcolii\" la copil, iar R. Zazzo arată că activitatea şcolară adică formarea, este aceea care trebuie ajustată după particularităţile psihofiziologice ale copilului şi nu invers. De asemenea, elevul este acela care trebuie să se adapteze şcolii, când de fapt ar trebui să existe preocupări nemijlocite mai intense, ca cerinţele şcolare să fie adaptate, în mai mare măsură, nu numai particularităţilor somato-psihosociale, nivelului şi formei de învăţământ, vârstei,ci şi celor individuale.

Pregătirea copilului pentru grădiniţa /şcoală

Pregătirea copilului pentru grădiniţă/şcoală reprezintă o fază a etapei ante şcolare, care dobândeşte o conotaţie aparte, mai mult in planul vieţii afective. Schimbarea mediului reprezintă, pentru copilul de trei ani - cel care începe grădiniţa şi pentru cel de 6/7 ani, care intră direct în şcoala primară, un moment care îi va modifica substanţial modul de viaţă.
Atât pentru părinţi, cât şi pentru copil, evenimentul este plin de semnificaţii şi cere eforturi de adaptare deosebite. Şi totuşi, acest eveniment nu trebuie dilatat prin acţiuni şi gesturi exagerate. Ideea de a începe un nou ciclu de activităţi, într-un cadru diferit, în relaţii cu alte prezenţe umane, creează într-adevăr o stare emoţională, pe care unii părinţi o încărcă în plus cu propriile lor emoţii. Însă, în familiile în care copilul a fost sistematic solicitat în jocuri şi activităţi organizate, evenimentul ar trebui să fie întâmpinat ca unul firesc, care provoacă bucurie(Creţu Elvira, Probleme ale adaptării şcolare, 1990, p 50).
În teoria sa despre personalitate, H. Murrai foloseşte termenul de temă sau tematizare, sinonim cu cel de montaj. Din perspective pedagogice, tema/montajul devine obiect educaţional, pentru realizarea căruia trebuie folosite strategii de tip formativ. Fiecare acţiune a subiectului, trebuind să fie proiectată astfel încât susţinerea energetică necesară, să se producă quasi-inconştient, ca atitudine latentă, ce se impune în comportament. În acest sens, montajul devine finalitate educaţională condiţie şi mijloc a unui proces pedagogic eficient. Unii psihologi(Natadze Eliava) au dovedit experimental, că la anumite nivele de complexitate şi în anumite ipostaze, montajul participă în absolut toate procesele şi activităţile psihice, întrucât, el se structurează în chip global în personalitate. Montajul devine o formaţiune de auto-organizare, autoreglaj al sistemului psihic.
Astfel se deduce că pregătirea copilului pentru o nouă etapă adaptivă, nu este o acţiune desfăşurată într-un timp limitat, ca secvenţă imediat premergătoare învăţământului preşcolar sau celui primar. Conduita copilului la începutul grădiniţei sau a clasei I va fi definită de parametrii înregistrării în toata etapa ante-şcolară sau preşcolară, doar în plan afectiv, subiectul va resimţi efectele contactului cu un nou mediu de viaţă şi pregătirea de către părinţi a evenimentului va căpăta conotaţia specifică întâmplării oricărui eveniment ne mai întâlnit.
O activitate importantă în componenţa pregătirii copilului pentru grădiniţa/şcoală, constă în echiparea lui din punct de vedere material. În primul rând, obiectele de îmbrăcăminte, uniforma specifică unităţii respective. Ţinuta vestimentară are o influenţă puternică asupra educaţiei morale şi nu numai. \"Este o modalitate de afirmare a personalităţii, o relaţiei între ordinea interioară şi cea exterioară a subiectului, unitatea dintre conţinut şi formă\" (Creţu, Elvira, Probleme ale adaptării şcolare, 1990, p 50).
Deprinderea unei persoane de a adopta ţinuta vestimentară în funcţie de împrejurări, se formează din copilărie. Cu timpul se formează stilul, ca notă exterioară distinctivă a personalităţii.
Atât la preşcolari, cât şi la şcolarii mici, obiectele de îmbrăcăminte şi cele necesare procesului de învăţământ au valoare de stimuli multifuncţionali. Copii manifestă o tendinţa nestăpânită de a-şi etala încântarea faţă de uniforma şcolară care marchează noul lor statut. Ghiozdanul, manualele şi celelalte rechizite le stimulează interesul pentru activitate. Copilul de 6/7 ani, care a fost educat în spirit pozitiv de adeziune la o noua formă de viaţă, vine cu plăcere la şcoală şi se pregăteşte, în plan subiectiv, ca pentru o călătorie mult dorită.
Componenta afectiv -motivaţională, ca stare latenta a montajului, devine acută în desfăşurarea evenimentelor care însoţesc deschiderea anului şcolar. Este axul în jurul căruia gravitează toate mecanismele adaptive. Necesitatea de a stabili legătură între Eul biopsihic personal şi \"ceilalţi\", inclusiv elementele ambianţei, diferite de imaginile mediului de provenienţă, îi pune copilului la încercare toate forţele. Tranzitul de la un stadiu la altul determină restructurări şi reaşezări de elemente ce provoacă saltul spre o nouă calitate, prin redistribuirea energetică a întregului organism. Pentru şcolarul începător, totul este nou, neobişnuit şi el încearcă să evalueze ce i se potriveşte .
Astfel, pregătirea copilului pentru grădiniţa /şcoală nu reprezintă o etapa \"cucerită\" în asalt. Se impune o distribuire eşalonată a forţelor şi consumului de energie şi un exerciţiu progresiv a mecanismelor adaptative .

Factori favorizanţi ai adaptării şcolare

Analiza concepţiilor referitoare la adaptarea şcolară a elevilor ne permite să consideram că aceasta depinde de interacţiunea permanentă a factorilor interni şi a celor externi.
Factorii interni ai adaptării şcolare optimale depind în primul rând de personalitatea elevului, ei fiind condiţii subiective, pe când cei externi sunt apreciaţi ca fiind condiţii obiective întrucât sunt independenţi de copil. În contextul condiţiilor subiective factorii determinanţi ai adaptări şcolare sunt consideraţi cei biologici (reprezentaţi cu prioritate prin starea de sănătate ) şi cei psihologici.
Reuşita şcolară este evident influenţată de nivelul dezvoltării intelectuale. De fapt, realizarea obiectivelor activităţii şcolare presupune o dezvoltare normală a inteligenţei copilului, în special a formei sale specifice, cunoscută sub denumirea de inteligenţă şcolară care exprimă gradul de adaptare a elevilor la activităţile de tip şcolar(Kulcsar T., 1987). Se spune că este adaptat cerinţelor şcolare acel elev care obţine performanţe scontate, aflate în concordanţă cu nivelul inteligenţei sale. Inteligenţa desemnează ansamblul organizatoric al structurilor cognitive ce pot fi exteriorizate prin performanţe evaluative.
Întrucât adaptarea şcolară se manifestă în procesul de învăţământ, care este forma fundamentală de activitate pentru preşcolari, ea presupune implicarea primordiala a întregii structuri psihice a copilului. Aceasta integrează percepţiile, reprezentările, memoria, gândirea, limbajul, atenţia şi imaginaţia sub acţiunea dinamizatoare a motivaţiei şi cu participarea voinţei, fiind mediate de caracter, temperament şi afectivitate, ca principale trăsături dominante ale personalităţii. Prin urmare adaptarea este în funcţie de inteligenţă, deoarece aceasta constă în capacitatea de a cunoaşte şi înţelege repede şi bine, de a anticipa evenimentele şi de a evalua consecinţele acestora, iar cine se comportă astfel se şi adaptează uşor situaţiilor.
În sensul celor de mai sus inteligenţa este considerată ca o adaptare rapida şi eficace la cerinţele mediului în transformare şi ale condiţiilor socio-economice. Cu toate că inteligenţa deţine un rol hotărâtor în procesul de adaptare şcolară, în ultimul timp se semnalează tot mai frecvent ponderea importantă a particularităţilor non-intelectuale.
Un rol important în adaptarea copiilor preşcolari este dialogul. J. Piaget subliniază importanţa formei dialogate a limbajului, opinând că \"operaţiile inter-individuale, proprii cooperării şi operaţiile intra-individuale specifice coordonării acţiunilor, sunt complementare\". Dată fiind unitatea gândire-limbaj, nivelul uneia dintre cele două structuri este atins datorită celeilalte.
Vorbirea dialogată îl plasează pe copil în interiorul grupului şi prin această situaţie de învăţare, ea dobândeşte o însemnată valoare modelatoare. Copilul de 3/6 ani este capabil să gândească anumite reguli ale jocului, ori ale altei activităţi desfăşurată în comun pe care încearcă să le impună partenerilor, dar să ia în seama şi pe cele ale acestora. Acest schimb continuu de mesaje este un exerciţiu eficient pentru formarea capacităţii de comunicare. Mecanismele vorbirii sunt activate, capacitatea de orientare alternativă a atenţiei dobândeşte noi dimensiuni. Copilul aflându-se prins în grup este constrâns de nevoia de ai urmări pe interlocutori.
Trebuie subliniată şi importanţa pe care o prezintă vorbirea dialogată, pentru creşterea volumului lexical. Vocabularul copilului de 3 ani însumează între minimum 400 de cuvinte şi maximum de 1000 de cuvinte. Totuşi aceste cifre nu trebuie luate ca factor comun. Ele variază în funcţie de calitatea surselor şi mijloacelor din mediul în care s-a dezvoltat copilul. Copii proveniţi din familii cu nivel cultural ridicat, la care se adăuga mijloace tehnice prezintă un volum cuprins intre 1200 şi 1400 de cuvinte utilizate în limbajul activ cât şi în limbajul pasiv.
O alta categorie este formată din copii crescuţi printre persoane adulte, cu nivel cultural foarte scăzut şi standard economic, de asemenea, al căror vocabular nu depăşeşte 340-350 de cuvinte.
În ordine descrescătoare, se înscriu copii lăsaţi singuri în casă, fără supraveghere şi fără surse ,,vorbitoare" sau alte mijloace imagistice (reviste, cărţi) ori jucării în cantitate suficientă. Carenţele existente la nivelul limbajului, au indus aceleaşi efecte şi la nivelul celorlalte structuri cognitive.
Diferenţe de volum lexical şi calitatea comunicaţională s-au înregistrat, de asemenea, între copii care au frecventat grădiniţa şi cei care nu au parcurs această treaptă de educaţie. Chiar şi la copii care au frecventat un singur an de învăţământ preşcolar s-a putut constata un nivel superior în comparaţie cu cei care nu au avut acces la grădiniţă. Mulţi părinţi lipsiţi de mijloace materiale, dar conştienţi de contribuţia învăţământului preşcolar, îşi înscriu copii chiar şi numai pentru un singur an, de învăţământ de obicei, anul premergător şcolii primare. În condiţiile în care, mediile ante preşcolare /şcolare sunt atât de diferite ca potenţial pedagogic, suntem îndreptăţiţi să accentuam rolul indisputabil, pe care îl joaca învăţământul preşcolar în dezvoltarea capacităţilor şi conduitelor adaptive şi de integrare în viaţa şcolară. Axul principal, în jurul căruia gravitează procesele adaptative este motivaţia, ale cărei elemente constitutive se diversifică, se nuanţează, în procesul umanizării. Deschiderea sistemului biopsihic spre mediul exterior, măreşte progresiv capacitatea de asimilare a modelelor socio-culturale, apropiindu-l pe copil, cu fiecare stadiu, de indicatori specifici nivelului de maturizare biologică şi psihică ai stadiului actual, ale cărui conţinut şi forme comportamentale sunt premise pentru următoarele stadii.
Identitatea psihică a preşcolarului de 5-6 ani îl defineşte ca fiind apt pentru asimilarea statutului de elev. În ultimule decenii, învăţământul preşcolar şi-a dovedit eficienţa, străduindu-se să-l \"echipeze\" pe copil, cât mai adecvat, pentru a-şi continua drumul către şcoala primară, fără ca să resimtă \"înălţimea\" pragului despărţitor între grădiniţa şi clasa I-a.
Mediul familial urban poartă amprenta evoluţiei tehnice, mecanizarea şi robotizarea îl solicita pe copil mai intens, fapt care contribuie la dezvoltarea intereselor şi a inteligenţei. Mulţi părinţi ne-au relatat despre anumite activităţi ale copiilor în care factorul inteligenţa este foarte puternic. Nu mai este o noutate pentru nimeni faptul că mass - media exercită o influenţă puternică asupra psihicului copilului. Cantitatea de informaţii receptată de copil pe multiple canale este masivă, motiv care i-a determinat chiar şi pe psihologi şi pedagogi să utilizeze sintagma \"bombardament de informaţii\".

Indicatori ai adaptării şcolare
Adaptarea şcolară presupune operarea cu o serie de indicatori care constituie sistemul de referinţă a nivelului de realizare a interacţiunii dintre personalitatea elevului şi ansamblul condiţiilor de desfăşurare a procesului instructiv - educativ, din perspectiva efectului informativ - formativ exercitat.
Conţinutul învăţământului, concretizat în planurile de învăţământ, în programele şcolare şi în manuale reprezintă unul dintre sistemele esenţiale de referinţă ale adaptării şi în consecinţă unul dintre principalii săi indicatori. Aceasta se referă la ansamblul cunoştinţelor pe care copilul trebuie să şi le însuşească din principalele domenii ale ştiinţelor contemporane, ale literaturii, artei şi tehnicii actuale, precum şi la priceperile şi deprinderile de studiu. Ca imperative ale învăţământului acestea desemnează în fond scopul educaţiei, adică finalitatea acţiunii educative şi determină obiectivele educative generale şi proprii fiecărei discipline şcolare, prin care se concretizează idealul educaţiei, ceea ce este dorit şi posibil de realizat sub aspectul formării social - morale intelectuale, fizice şi estetice. În realizarea obiectivelor propuse în procesul instructiv educativ, elevul trebuie să se conformeze cerinţelor, sarcinilor învăţământului, să-şi însuşească cu maximum de eficienţă cuantumul de informaţii prevăzute şi să-şi formeze deprinderile şi priceperile necesare. Toate acestea se realizează prin învăţare - activităţi cu care copilul se deprinde treptat (Coasan Aurelia, Vasilescu Anton, Adaptarea şcolară , 1988, p 14 -15).
Adaptarea şcolară nu poate fi concepută fără analiza indicatorilor relaţionali. Aceştia se referă la preferinţele pe care un anumit elev le manifestă faţă de ceilalţi colegi şi ale acestora faţă de el. Aceste relaţii interpersonale se stabilesc între elevi cu ocazia participării lor la activităţi instructiv - educative. Locul pe care respectivul elev îl ocupă în sistemul acestor relaţii ne indică statutul său, prestigiul său în grup care rezultă din comportamentul celorlalţi faţă de el.
În condiţiile existenţei unei atmosfere favorabile cooperării, determinată de relaţii preferenţiale, care sunt motivate multilateral şi variat, începând cu cele mai simple forme de manifestare afectivă, ca simpatia, până la cele ale cunoaşterii profunde, randamentul activităţii creşte.
În condiţiile unei atmosfere prielnice copilul îşi desfăşoară activitatea la nivelul maxim al posibilităţilor sale. În situaţii contrare copilul se complexează, se ermetizează şi mai profund în cercul vicios al inadaptării la viaţa grupului, la activitatea şcolar.

Indicatori ai dezadaptării

Efortul sporit la care este supus copilul pentru a se adapta sarcinilor şcolare, în condiţiile actuale de puternică ascensiune socio-cultural şi de explozie informaţională, potenţează diversificarea necontenită a dificultăţilor de adaptare a elevilor la cerinţele procesului instructiv-educative. Dificultăţile de adaptare şcolară pot fi efectul incapacităţii temporare a individului de a face faţă exigentelor instructive-educative ale procesului de învăţământ sau consecinţa unui proces prelungit cu acestea. Între integrarea totala şi inadaptarea cea mai anarhica exista o serie de stări intermediare care aparţin unei categorii diferite de dificultăţi. Delimitarea neta a formelor de manifestare a dificultăţilor şcolare este dificil de realizat întrucat simptomatologia lor este extrem de variata şi structurată într-o gamă largă de manifestări dezactive. În cadrul aceleiaşi forme pot apărea de la cele mai simple manifestări până la cele complexe, existând posibilitatea ca la acelaşi copil să fie prezente forme cumulate de dificultate:
a)Debilitatea mintală
Se evidenţiază ca cea mai pregnantă dificultate de adaptare şcolară, care apare ca o expresie a incapacităţii copilului de a face faţă cerinţelor învăţământului de masă. Debilitatea mintală, în pofida diversităţii sale etiologice, prezintă câteva simptome, trăsături psihice comune. Dintre acestea, cea mai importanta este întârzierea, retardarea globală a funcţiilor intelectuale, care generează la rândul ei o eficienţa mintală mai scăzută. Astfel sub aspectul structurilor cognitive, la copilul debil mintal se constată o fixare ireversibila la un anumit stadiu al dezvoltării. Limita superioară a inteligenţei, atinsă de debilul mintal este aceea a structurii operaţiilor concrete, pe care nu o poate depăşi. Copilul debil mintal pare să realizeze conservarea substanţei şi a greutăţii, dar nu şi pe aceea a volumului. Prin urmare, gândirea debilului mintal nu atinge stadiul operaţiilor formale, la care normalii ajung la vârsta de 14-16 ani. Debilii mintali sunt capabili de raţionamente logice operatorii, dar sunt incapabili de gândire ipotetico-deductiva, ceea ce face ca ei să nu poată coordona judecăţile enunţate verbal în vederea rezolvării de probleme abstracte. Instruirea şi educarea debililor mintali se face în şcoli speciale. De aceea ei trebuie supuşi unei orientări şcolare adecvate. Deşi problema depistării şi educării acestor copii este amplu dezbătuta în literatura de specialitate, este insuficient soluţionată în practică.
La vârsta preşcolară, în diagnosticarea debilităţii mintale pot apărea unele rezerve, probabil şi ca urmare a relativei validităţi a diagnosticului într-o perspectivă mai îndepărtată. Între 5 şi 7 ani este dificilă stabilirea limitelor dintre imaturitatea şcolară, deficienţa mintală şi normalitate.
Elevii normali dezvoltaţi şi cei cu intelect de limită sunt şcolarizaţi în învăţământul de cultură generală. Cei cu diagnostic de debilitate mintală sunt îndrumaţi spre învăţământul special. Adesea din cauza \"rezistenţei familiei\", unii debili mintal nu frecventează şcoala ajutătoare. Ori menţinerea lor în şcoala de masa îi suprasolicită şi stresează, închizându-i astfel în cercul vicios al dificultăţilor şcolare.
b) Intelectul de limită
Copii cu intelect laminar sunt aceia care se adaptează doar la limita inferioară a cerinţelor activităţii şcolare, motiv pentru care sunt numiţi şi copii cu inteligenţă şcolară de limită. Chiar în pofida unor particularităţi afectiv-motivaţionale şi voliţionale pozitive, ei nu pot rezolva sarcinile şcolare decât până la un anumit nivel de complexitate şi abstractizare. Prin urmare, inteligenta şcolară de limita exprima acel grad de activitate intelectuală care permite elevului să facă faţă la limita, dar alături de marea masa de copii, sarcinile şcolare, în condiţii optime de motivaţie, atitudinea perseverentă şi de organizare a lecţiei, de metode şi cerinţe.
La vârsta şcolară, copii cu inteligenta la limită prezintă o simptomatologie mai specifică, fiind mai uşor de delimitat de debilitatea mintala, cu care prezintă unele particularităţi comune. Spre deosebire de debilii mintali care, datorită potenţialităţii lor mintale handicapate, nu sunt capabili în ontogeneza lor să depăşească stadiul operator concret al inteligenţei-elevii cu intelect de limită, caracterizaţi prin rafinamente progresive, ajung, de obicei-în urma înlăturării factorilor individuali(afectivi) sau interindividuali(psiho - sociali), inhibitivi ai dezvoltării gândirii-la stadiul operator formal al dezvoltării inteligenţei.
Toţi prezintă în schimb, inteligenţă generală slab dezvoltată şi fluctuaţii în performanţele progresive. Aceşti copii întâmpină dificultăţi în realizarea activităţilor de analiză şi sinteză, comparaţie şi abstractizare, clasificare cu conţinut semantic şi simbolic. La nivelul verbal-abstract al activităţii, operaţiile mintale ale acestor elevi devin imprecise, nesigure şi inerte. Lipsa de stăpânire, de auto control, autoreglarea nesigură şi insuficienţa, sunt trăsături care caracterizează elevi cu inteligenţă de limită .
Elevii cu intelect liminar prezintă reacţii de opoziţie, atitudine negativa faţă de activitatea şcolara. În ceea ce priveşte atitudinea acestor elevii faţă de sarcina intelectuală, iniţial ei se antrenează mai greu .

Forme de manifestare a tulburărilor de comportament
Tulburările instrumentale

\"Sub aceasta denumire, atribuita de A. Calm in 1963, vom descrie dificultăţile de învăţare a scrisului, cititului şi calcului, considerate ca instrumente culturale esenţiale de însuşire a cunoştinţelor şi comunicare a ideilor, deosebit de indispensabile în procesul adaptării"(Creţu , Elvira, Probleme ale adaptării şcolare,1990).
Exteriorizarea tulburărilor instrumentale, numite şi dificultăţi şcolare elective, prezente deja înainte de şcolarizare, dar a căror pondere predomină între 7 şi 11 ani, se manifestă prin dislexie, disgrafie, disortografie, discalculie, iar în cazuri mai grave prin afazie, alexie, agrafie, acalculie.
Dislexia constă în persistenţa îndelungata a unor dificultăţi în formarea şi consolidarea deprinderi de citire corectă. Se constată că un copil este dislexic daca are auzul, văzul şi intelectul normal dar îşi însuşeşte dificil tehnica cititului . De cele mai multe ori aceste dificultăţi se datorează unei slabe coordonări a proceselor senzoriale, motrice şi intelectuale implicate în actul citirii, precum şi insuficientei sincronizări a stimulilor externi cu conţinuturile ideative referitoare la cuvintele percepute şi citite .
\"Dislexia este legata de o tulburare particulara organizării spaţiale: strefosimbolia\" (W.Orto P.Teile). Această perturbare fundamentală în învăţarea lecturii s-ar datora unui deficit de dominanţă laterală contrariată, care creează un conflict între cele două emisfere.
Dislexicii sunt uşor reperaţi fiindcă ei citesc pe litere sau silabic, cu ezitări în separarea grupurilor de cuvinte, în timp ce colegii lor realizează cursiv şi conştient acest act. Înţelegerea conţinutului semantic al textului parcurs este devalorizata la dislexici şi din cauză că ei fac omisiuni, inversiuni sau adăugări de sunete, sau silabe, întrucât nu şi-au consolidat deprinderea de citire inteligibila şi conştienta, ei realizează dificil împărţirea în fragmente logice şi extragerea ideilor principale, deşi intelectul lor este normal dezvoltat. Unii prezintă inhibiţie verbală, pe când alţii vorbesc într-un flux abundent de cuvinte, poate tocmai pentru a-şi manifesta deficienţa.
Dislexia îl demoralizează pe elev. Acesta poate deveni pasiv, inhibat, timorat, şi descurajat sau, dimpotrivă, agresiv, violent. Nu de puţine ori aceşti elevi sunt etichetaţi leneşi, chiulangii sau chiar retardaţi . În cazul unei dislexii uşoare aceasta poate să nu constituie o piedică în calea realizării personale, mai ales dacă nu se asociază cu disgrafia şi disortografia. Totuşi, noi am observat că majoritatea elevilor cu inabilitate constantă de formare a deprinderii de citire au dificultăţi şi în însuşirea sistemului gramatical al limbii şi ortografiei, în unele publicaţii, am întâlnit folosirea în sens dublat şi a noţiunii de logastenie.
Dificultatea întâmpinată de elevii din primele clase în procesul de consolidare şi automatizare a scrierii este denumită disgrafie sau agrafastenie. Învăţarea scrierii este în relaţie cu nivelul dezvoltării motricităţii fine a mâinilor şi percepţiei diferenţierii grafemelor. Reducerea capacităţii de discriminare perceptivă, de reprezentare şi de orientare spaţială ca şi lipsa de precizie a engramelor vizuale, la care se alătură uneori şi o memorie vizuală slabă, determină dificultăţi de scriere corectă.
Discalculia este o tulburare de inabilitate specifică formării deprinderilor elementare de calcul într-o fază elementară de instruire a elevilor. Ea poate să apară independent sau împreună cu celelalte dificultăţi enunţate, în structura cărora se includ simboluri lingvistice.
Dificultăţile cele mai frecvente ale copiilor cu discalculie constau în faptul ca ei nu înţeleg semnificaţia numerelor, nu pot desprinde din datele problemei relaţiile dintre acestea, ci sunt orientaţi în mod predominant numai spre valorile numerice, motiv pentru care surprinderea algoritmilor care stau la baza rezolvării problemelor aritmetice nu are loc. Elevii slabi la matematică se caracterizează, de obicei, prin dezvoltarea insuficientă a componentelor verbal logice ale activităţii intelectuale. Nivelul superior al acestor componente, cu toate că reprezintă o condiţie necesara în procesul rezolvării problemelor, nu determină obligatoriu aptitudinea pentru matematică. În schimb, nivelul scăzut al dezvoltării componentelor conceptului -logic ale gândirii indică o incapacitate relativă pentru matematică. Se pare că legătura existentă între limbaj şi operaţiile logico-aritmetice depind de facilitatea cu care limbajul poate fi utilizat ca semnificant al operaţiilor matematice şi logice. Într-o anumită măsură, limbajul poate suplini anomaliile reprezentărilor figurative. Aceasta este posibil dacă nivelul de utilizare a limbajului i se conferă rolul de suport privilegiat al operaţiilor intelectuale.
În vederea asigurării unei bune adaptări şcolare, încă înainte de intrarea copilului în clasa întâi, trebuie analizat dacă şi în ce măsură el este pregătit pentru însuşirea scris-cititului şi a calculului. Având în vedere importanţa pe care o are acest aspect apare de la sine justificarea că în cadrul examenului stării de sănătate a copiilor să fie inclusă şi examinarea euro - motricităţii in scopul depistării cazurilor ce prezintă tulburări instrumentale.
Dificultăţile instrumentale se pot prezenta şi sub forma de mutism efectiv, care constituie categoria de copii tăcuţi faţă de marea majoritate a persoanelor; ei întreţin relaţii de comunicare cu un număr restrâns de persoane, cel mai adesea numai cu membrii familiei.
Afazia, agrafia, acalculia sunt tulburări instrumentale cu frecvenţa destul de redusă. Ele constau în pierderea capăcitaţii de a vorbi, scrie sau calcula.
Pierderea spaţială sau totală a limbajului este numita afazie. În formele de afazie senzorială este deficitară capacitatea de înţelegere a cuvintelor, spre deosebire de cea motorie în care sunt prezente tulburările expresive. Există şi afazie senzorial-motorie. Traumele cranio - cerebrale, leziunile neoplazice sau inflamatorii sunt principalele cauze care pot determina diversele forme de afazie. Prognosticul este cu atât mai favorabil cu cât pot fi mai uşor înlăturate cauzele generatoare, mai ales daca a intervenit la o vârsta mai mică. În general, la copii se înlătură definitiv. Restabilirea se face cu atât mai greu cu cât persoana este mai în vârstă.
Afazia trebuie diferenţiată de alalie, care constă în imposibilitatea unei persoane
de a vorbi, deşi are auzul normal.
Agrafia este incapacitatea de a comunica în scris cu toate că intelectul şi motricitatea sunt normal dezvoltate.
Acalculia determinată de prezenţa unei leziuni la intersecţia lobului temporal cu cel occipital este tulburarea care constă în imposibilitatea de a înţelege semnificaţia diverselor simboluri şi de a efectua calculele scrise sau mintale elementare cu cele patru operaţii aritmetice fundamentale. De cele mai multe ori se asociază cu dislexia şi disgrafia cifrelor şi numerelor.


Instabilitatea psiho - motrică

Această formă considerată incontestabil cea mai aparentă manifestare a dificultăţilor şcolare explică uneori incapacitatea elevului de a-şi fixa atenţia, de a-şi coordona gândirea şi mişcările în vederea realizării unui scop precis, ceea ce subminează totodată adaptarea sa adecvata în grupul clasei. În general, instabilitatea psihică nu este asociata în mod necesar cu cea motrică sau în acelaşi timp psihică şi motrică. Mişcările inadecvate situaţiei sunt exagerate atât ca număr, amplitudine cât şi ca frecvenţă. Ele se accentuează în situaţii conflictuale la care este supus copilul în efortul de a se adapta cerinţelor.
Copilul instabil poate avea un nivel intelectual normal, net superior valorilor medii. De fapt remarcabila plasticitate intelectuală, rapiditatea operaţiilor mintale, generează un decalaj faţă de nivelul mediu al clasei. Acest decalaj declanşează, la rândul lui, dezinteresul, dispersarea atenţiei, dirijarea adesea involuntară spre alte preocupări decât cele şcolare specifice colegilor. Aşadar, elevii cu inteligenţă bună pot prezenta conduite neinteligente, neadaptate situaţiei şcolare, datorită unor particularităţi ale personalităţii lor.
Copilul instabil în clasă este turbulent, perturba întregul proces de învăţământ. Se plimba prin clasa, vorbeşte, strigă, răspunde înainte de a fi întrebat, deranjează continuu colegii din jurul lui, căutând să-i atragă de partea lui, să-i stăpânească. Notele sunt sub nivelul posibilităţilor intelectuale, iar nota la purtare este adesea scăzută. Sunt foarte sugestibili la influenţele negative şi puerili în interese. Cu înaintarea în vârstă, negativismul se accentuează, creşte hipersensibilitatea lor la observaţii. Ei se află încă intr-o permanentă tensiune. Aceste caracteristici le conferă instabililor o slabă capacitate de adaptare la mediul şcolar. În etiologia instabilităţii se înscriu retardarea maturizării motorii sau tulburări motrice din cauza unor sechele encefalopatice, a unei corei sau ca o consecinţă a unei hipertiroidii primitive sau terapeutice. De asemenea, trăsăturile colerice pe fondul unor conflicte emoţionale, la care deseori se pot adăuga \"erorile\" educaţiei părinteşti pot avea efecte negative asupra stării de echilibru a copilului şi pot genera inadaptarea şcolară.

Tulburările afectiv-motivaţionale şi volitive

Dificultăţile şcolare nu pot fi abordate fără referiri la motivaţie, la particularităţile afective, voliţionale, ca aspecte corelative ale personalităţii, care pot deregla adaptarea la cerinţele şcolare în pofida unei dezvoltări intelectuale în limitele normalului. În cazul dificultăţilor şcolare de natura emoţională exista un blocaj în dezvoltarea afectivă a copilului, cu influenţe negative asupra structurii sale cognitive, care dereglează raporturile elevului cu şcoala, generând un dezechilibru de natura predominant afectivă. Astfel timizii, mai ales cei înceţi şi slabi temperamental, dacă nu sunt sprijiniţi cum trebuie de către cine este competent şi la momentul oportun, riscă să devină elevi cu dificultăţi şcolare.
Afectivitatea stimulează în mod normal capacitatea de adaptare, îndeplinind un rol stenic în depăşirea dificultăţilor şi insucceselor şcolare. Uneori însă, în urma unor conflicte interpersonale, trăite intens pe plan intern, se poate ajunge la instalarea unor condiţii afective nefavorabile adaptării şcolare. Gama tulburărilor afective este foarte variată. Dintre acestea cele mai întâlnite în rândul elevilor cu dificultăţi sunt: nesiguranţa, teama, neîncredere în forţele proprii, deprimare, tensiune emotivă, ostilitate faţă de copii şi adulţi. Dispoziţia lor de bază este exagerată, fiind adesea euforici, expansivi, lipsiţi uneori de autocritică. Excitabilitatea lor exagerata este prezenta şi în procesele de cunoaştere. Gândirea devine superficială, iar capacitatea de concentrare slaba, mai ales în activităţile care presupun efort voluntar. Ei nu suportă explicaţii lungi, obosesc rapid, motiv pentru care nu se pot mobiliza, lăsând astfel impresia de insuficienţă psihică.
Se întâlnesc copii cu tulburări de mobilitate ale proceselor afective. Unii prezintă labilitate afectivă, ce se caracterizează prin trecerea rapida de la o stare de bună dispoziţie la una rea. Alţii prezintă vâscozitate afectiva, care constă în trecerea lentă şi cu dificultate de la o stare emoţională la alta. La copii cu dificultăţi şcolare am întâlnit adesea inversiune afectivă. Aceştia dau dovada de o buna dispoziţie la o situaţie negativă şi o proastă dispoziţie la o situaţie favorabilă. Aşa se explica de ce ei nutresc sentimentele de ură şi ostilitate faţă de anumite persoane apropiate lor. Ambivalenţa afectiva, adică existenţa contradictorie a unor atitudini opuse faţă de aceeaşi persoana, poate fi de asemenea întâlnită la aceşti copii.
Hiperemotivitatea este o tulburare a reacţiilor emoţionale foarte frecventa la vârsta copilăriei, caracterizată prin stări de tensiune permanentă,stari deprimante, de teama obsesivă în faţa necunoscutului şi a propriilor reacţii emoţionale pe care nu le poate stăpâni şi care-i împiedică în activitatea lor şcolară; sunt hipersensibili în relaţiile cu cei din jur, fapt pentru care se izolează. Cu timpul evită colectivitatea, prietenii şi alte situaţii şcolare care îi emoţionează şi îi tensionează. Hiperemotivitatea, la rândul ei, poate devaloriza eficienţa intelectuală. Ea contribuie la diminuarea energiei neuropsihice prin instalarea unei stări de oboseală, pregătind astfel premisele unor noi insuccese şcolare. Insuccesele repetate şi prelungite favorizează generarea a diverse forme de agresiune care dezvoltă noi reacţii inadaptative sau le consolidează pe cele existente, inhibând astfel învăţarea normala.
Anxietatea şcolară, fobia care poate avea o durată mai lungă, vizează frica de note rele, de eşec, de sancţiuni, de autorităţile şcolare şi profesori, motiv pentru care copilul refuză să meargă la şcoală. Când este trimis cu forţă la şcoală, apar reacţii de anxietate care pot duce la panică. Aceşti copii absentează mult. Fobia şcolară apare mai ales la copii mici, mai frecvent la fete decât la băieţi şi mai ales la copii la care nevoia de afirmare este foarte manifestă. Anxietatea cronicizantă se recunoaşte prin comportamentul care se deosebeşte de al celorlalţi copii de aceeaşi vârstă, prin capacitatea de concentrare scăzută, randament şcolar slab, sub nivelul posibilităţilor intelectuale, o nelinişte permanentă izvorâtă dintr-o teamă nejustificată, predispoziţia exagerata la spaimă, reacţii exagerate la zgomote neaşteptate, anorexie, cefalee, fatigabilitate şi labilitate afectivă; de regulă aceşti copii sunt irascibili, se culca neliniştiţi, adorm greu, se trezesc mereu peste noapte, nu mănâncă corespunzător, trăiesc cu teama permanentă că nu vor şti să răspundă la şcoală.
Unii elevi prezintă un grad redus de toleranţă la frustrare. Această situaţie îi descurajează, îi deprima, le dezvoltă angoasa şi insecuritatea , închizându-i astfel şi mai mult în "cercul vicios al eşecului" .
La elevii cu dificultăţi şcolare se întâlneşte pasivitatea deplină sau opoziţie activă faţă de anumite cerinţe, activităţi. Negativismul fiziologic, în anumite etape ale dezvoltării, devine caracteristic copiilor cu dificultăţi de adaptare şcolară. Negativismul se prezintă ca o tulburare în sfera activităţii voluntare caracterizat fiind printr-o rezistenţă pasivă sau activă la solicitările externe sau interne .Se manifesta prin încăpăţânare, opozabilitate, a căror stabilitate, durata şi intensitate diferă de la un elev la altul.
Uneori dau dovadă de un egoism excesiv şi individualism. Întâlnim la ei o dereglare a mecanismelor actului voluntar şi o insuficienţa a proceselor psihice ale motivaţiei.
Opusă negativismului este sugestibilitatea crescută, observată la unii elevi cu dificultăţi de adaptare, adică de supunere cu uşurinţă unor influenţe intelectuale.

Tulburările de comportament

Tulburările de comportament constituie una dintre cele mai complexe forme de dificultate şcolară amplu abordată în literatura de specialitate din multiple puncte de vedere, care au frânat conturarea unei concepţii ştiinţifice unitare.
Tulburările de comportament pot apărea fie ca un simptom al unor boli psihice (schizofrenie, oligofrenie, stări demenţiale), sau neuropsihice (epilepsie,tumori cerebrale, encefalopatii, traumatisme cranio-cerebrale), fie un sindrom(unic sau principal) în anomaliile de personalitate. În alte situaţi ele pot constitui modalitatea de expresie a unor stări reactive, a unor reacţii comportamentale accidentale sau a unor deprinderi negative de comportament.
Există posibilitatea particularizării tulburărilor de comportament după etapele de vârsta ale copilului, după semnificaţia socială şi după simptomul prevalent.
Tulburările de comportament apar ca efecte ale unor influenţe sociale şi organice strâns implicate. În cadrul acestor influenţe factorul organic are un rol favorizant, iar factorul psihopedagogic un rol determinant. Gândirea lor fantezistă predomina asupra celei logic-realiste. Nu interesează urmărirea actelor săvârşite. Ei dovedesc elan redus faţă de munca şi pentru activitatea susţinută. Manifestă în schimb dorinţa arzătoare faţă de noutate şi permanente varietate. Interesele lor sunt instabile şi legate în deosebi de nevoile biologice sau instinctuale primare.
În planul afectivităţii la aceşti copii se remarcă imaturitate. Sunt egocentrici. Nu îşi pot subordona interesele personale celor ale colectivului din care fac parte. Emoţiile lor, impregnante de caractere primare, sunt incontestabile şi de scurtă durată, cu reacţii bine controlate. Ei nu prezintă înclinaţii altruiste. Emoţiile de frică şi ruşine, fiind slab exprimate la aceşti copii, îi privează de posibilitatea de a-şi adapta comportamentul cerinţelor şcolare, sugestibilitatea lor este mărită. Din greşelile săvârşite nu trag învăţăminte pentru comportamentul viitor, iar pedepsele sunt lipsite de eficenţă pentru ei.
Printre formele de manifestări comportamentale sunt relevate ca fiind cele mai frecvente următoarele: minciuna, fuga de la şcoală, vagabondajul, turbulenţa, furtul (Strachinaru, Ion).
Aceste manifestări nu se prezintă ca simptome izolate, ci se organizează în diverse atitudini sub forma unor:
- conduite de dominare, agresive, caracterizate prin accese de mânie, impulsivitate, crize de violenţă, iritabilitate;
- conduite perverse ca cele mai grave comportamente, adesea caracteristice psihopatiilor.
Copii care prezintă aceste conduite nu sunt conştienţi de utilitatea respectării normelor morale, sunt neintimidabili, recidivişti, redutabili.
Din registrul larg al manifestărilor reprobabile caracteristice copiilor cu tulburări comportamentale mai amintim:
- nesupunerea;
- obrăznicii faţă de profesori;
- neglijenţa în îndeplinirea sarcinilor;
- delăsarea;
- indolenţa şi manifestările de rebeliune;
- violenţa faţă de colegi in limbaj şi comportare ;
- agresivitate faţă de alte persoane;
- distrugerea bunurilor comune.
Aceşti copii acceptă greu o frustrare, un reproş, o simplă remarcă. Prezintă atitudini refractare, opozabilitate, agresivitate, nervozitate la încercările educative. Pentru ca asemenea acte de comportament să nu conducă spre o viitoare delincvenţă se impune intensificarea preocupării tuturor cadrelor didactice, a părinţilor şi a celorlalte persoane implicate în viaţa copiilor pentru a forma la elevi noţiuni, judecaţi, sentimente şi obişnuinţe morale autentice, care să se concretizeze într-o conduită exemplară.


Criterii de evaluare

Indiciul cel mai semnificativ al nivelului de adaptare şcolară se apreciază ca fiind calitatea rezultatelor obţinute în munca şcolară.
Adaptarea şcolară presupune nu numai obţinerea unor calificative superioare la învăţătura, ci şi acomodarea respectivului copil la grupul şcolar, asimilarea unor valori sociale corespunzătoare vârstei. Spunem ca un copil s-a adaptat şcolar optim daca atât rezultatele lui şcolare cât şi comportamentul lui în şcoală sunt indicative şi ale cotelor superioare. Un copil poate să aibă rezultate şcolare bune, dar poate prezenta dificultăţi de adaptare şcolara pe motivul că se integrează dificil în colectivitate, se abate frecvent de la normele conduitei sociale specifice elevilor de vârsta corespunzătoare. Frecvenţa copiilor care se adaptează foarte bine solicitărilor şcolare este în general mai mare decât a celor care au rezultate şcolare excepţionale, pe când randamentul şcolar este mai frecvent decât numărul copiilor care se adaptează dificil în raport cu cerinţele şcolii generale.
Majoritatea copiilor întâmpină greutăţi de adaptare în etapa iniţială a frecventării oricărei unităţi de ocrotire a sănătăţii şi de educaţie. În prima parte acestea sunt condiţionate de starea sănătăţii a cărei bază se constituie până la 3 ani. În perioada preşcolară are loc actualizarea potenţialului intelectual şi dezvoltarea generală a aptitudinilor intelectuale in proporţie de aproximativ 50%. Acum se constituie eul cognitiv, afectiv, motivaţional şi volitiv caracterial. De aceea, dificultăţile întâmpinate sunt dependente în mare măsură de aceste variabile fără a minimaliza pe altele. Se adaptează mai bine la cerinţele şcolare copii care provin din colectivităţi, indiferent daca ei au fregventat gradiniţa in mediul rural sau urban. La unii dintre aceştia din urmă, în situaţia în care au fost şcolarizaţi in mediul urban, se întâlnesc dificultăţi în stabilirea relaţiilor interpersonale pe motiv de timiditate şi o insuficientă antrenare în operarea logică. În schimb, ei sunt mai conştienţi de datoria împlinirii sarcinilor şcolare, se supun mai uşor disciplinei în clasă şi şcoală.
Se adaptează mai uşor acei copii care provin din familii cu mai mulţi copii, mai ales dacă există fraţi şi surori mai mari. Aceştia în momentul spontan şi involuntar recepţionează cunoştinţele şcolare incomparabil mai rapid şi mai efficient şi preiau prin imitaţie comportamentul de elev. Copilul unic este un fel de \"centru\" al universului cultural al familiei şi familia trebuie să-i dea cât mai multe sfaturi despre cum trebuie să se comporte la şcoală. Dar el este mai vulnerabil, iar posibilităţile de a-şi crea un ţel îi sunt ca şi atrofiate. El ştie că oricum va fi ajutat şi la şcolă va merge cu lecţiile învăţate.
În grupa mare din grădiniţă există o concordanţă notabilă între nivelul dezvoltării psihice a copilului, starea lui de sănătate şi adaptare. Când există discordanţe adaptarea este mai puţin satisfăcătoare decât posibilităţile biopsihologice.
Primele luni ale semestrului I din clasa a-I-a sunt cele mai relevante din seria dificultăţilor de adaptare şcolară. Intrarea în şcoală îi crează copilului situaţii inedite pe mai multe planuri cărora el trebuie să li se adapteze. Tot la această vârstă se semnalează anumite deficienţe în special de ordin intellectual, iar învaţarea cititului, scrisului, a aritmeticii, care furnizează, un indiciu particular de evidenţiere a nivelului performanţelor, care pot prognoza, în bună masură , tocmai modul şi nivelul la care copilul se adaptează învăţământului. La gradiniţă predomină, activităţile la liberă alegere. În clasa a- I- acestea sunt neglijabile. La şcoală timpul de muncă impus este mult prea lung comparativ cu perioada preşcolară, iar cel de destindere ocupă la elevi un spaţiu extrem de restrâns. Pentru un copil de 6 ani nu este uşor ca din prima zi de şcoală să stea disciplinat în bancă, el care în gradiniţă dispunea de o libertate neîngrădită. El nu îşi poate menţine stabilitatea atenţiei pe o durată prelungită, nici în cadrul unei ore, nici pentru întregul program de la şcoală. La început el nu reţine toate sarcinile transmise, adesea uitând chiar lecţiile pe care le are de pregătit.
În clasa I diversitatea conduitelor adaptative se resimt în mod inegal în funcţie de vârstă, sex, nivelul dezvoltării psihice, de volumul de cunoştinţe dobândite anterior şcolarizării, dependente la rândul lor,de nivelul cultural şi structura educativă a mediului în care a trăit până la 6 ani.


 TREBUIE SA TINETI CONT DE AFECTIVITATE
 PRIMELE 3 LUNI
 COPILUL SI VIOLENTA
 Copilul rasfatat
 EDUCARE VEZICII
 CONCLUZII VIS-Ŕ-VIS DE PRIMA VARSTA
 DISCIPLINA PRIN AUTOREGLARE
 IDILELE FAMILIALE
 CUM PUTETI SUPRIMA PERICOLELE CASEI DVS.
 COPILUL LA TREI ANI



Preconceptia
Sarcina
Nasterea
Copilul sugar - bebelusul
Copilasul 1 - 2 ani
Copilasul 2 - 3 ani
Copilul 3 - 6 ani
Copilul 6 - 11 ani
Adolescenta


Copilasul.com - portalul parintilor si al copiilor - home | contact | parteneri