Copilasul.com - fabulele cele mai alese - portalul parintilor - mamici si tatici fabule pentru copii - copilul meu, parinti (mama si tata) vreau sa cresc mare si sanatos
Navigare aproape doi ani
Preconceptia
Sarcina
Nasterea
Copilul sugar - bebelusul
Copilasul 1 - 2 ani
Copilasul 2 - 3 ani
Copilul 3 - 6 ani
Copilul 6 - 11 ani
Adolescenta





COPILUL SI VIOLENTA



După tragicele evenimente produse în aceşti ultimi ani, părinţii se preocupă mai mult de subiectul violenţă. Am asistat la asasinate, acte teroriste, manifestaţii de mase pe tot cuprinsul Terrei. Televiziunea, arătând aceste evenimente publicului larg, a pus accentul pe instinctele violente ale contemporanilor noştrii. Nimeni dintre noi nu doreşte să aibă copii care să se transforme în indivizi violenţi. Cum putem împiedica acest lucru?
Prea mulţi oameni din zilele noastre vorbesc despre violenţă într-o manieră vagă şi prea generală. O carte apărută recent, vorbeşte despre acest subiect de-a lungul a 356 de pagini, fără ca autorul să dea vreo definiţie precisă. Pentru mine, violenţa reprezintă sentimentul de furie sau de ostilitate sub forma sa cea mai intensă, cea mai distructivă şi aş defini-o astfel: "Furie exprimată prin acte vehemente care are ca scop rănirea fizică sau distrugerea altei persoane"
Trebuie făcută diferenţa între actele de violenţă şi sentimentele violente, care sunt două lucruri distincte. Remarcaţi că definiţia violenţei se raportează acţiunilor ostile. Ne dorim cu toţii ca micuţii noştrii copii să poată controla aceste acte în timpul copilăriei şi mai târziu în viaţă.
Doi copii se joacă la grădiniţă. Unul dintre ei vrea să se joace cu un camion, celălalt refuză să i-l dea. Primul, ia un cub de jos şi îl loveşte pe celălalt în cap. Aceasta este o acţiune violentă. Nu ne dorim ca copiii noştrii să reacţioneze în acest fel.
Săptămâna trecută, într-un cartier din Los Angeles, în mijlocul nopţii, a izbucnit o violentă dispută între un judecător şi soţia lui. În momentul culminant al discuţiei judecătorul îşi loveşte soţia de mai multe ori cu un cuţit. În mod normal, un judecător nu este genul de persoană pe care o asociem cu ideea de violenţă, dar, în acest caz, este vorba de un act de violenţă. Nu ne dorim ca micuţii noştrii să fie incapabili să-şi controleze impulsurile când vor fi mari.
În ceea ce ne priveşte, marea noastră majoritate, când ne gândim la violenţă, vedem un cuţit sau un pistol. Există alt tip de violenţă pe care deseori îl negljăm. Violenţa contra propriei persoane. Sinuciderea este deasemenea un act de violenţă.
Sentimentele violente, pe de altă parte, sunt diferite, deoarece pe acestea le putem controla. Am încercat pe tot parcursul acestei lucrări să arăt ceea ce ne vine în mod spontan în minte: bucurie şi fericire, depresie şi tristeţe, dragoste, furie şi ostilitate. Din acest punct de vedere sentimentele violente nu sunt diferite de celelalte.
Dacă suntem perfect sinceri cu noi înşine, vom admite că, din când în când, simţim ceva agresivitate. Din când în când, soţul şi soţia încearcă sentimente de furie unul contra celuilalt. Când un copil face un lucru care ne înfurie, simţim mânie. Orice femeie care afirmă că nu a avut niciodată nu asemenea sentiment faţă de copilul ei, îşi face iluzii. Este o reacţie normală. (Bineînţeles, dacă constataţi că sunteţi stăpâniţi majoritatea timpului de astfel de sentimente, consultaţi un psiholog care vă va ajuta să vă restabiliţi afectivitatea în relaţiile familiale).
Şi copiii reacţionează în acelaşi fel. Şi este normal. Un copil furios este fără îndoială stăpânit de violenţă.
La fel se întâmplă şi în relaţiile dintre indivizi sau grupuri sociale. Violenţa este un prost mijloc de a rezolva conflictele între oameni, fie ei soţ şi soţie, student şi administraţia universităţii, alb sau negru.
Noi dorim ca diferendele şi conflictele să fie soluţionate fără a se face recurs la legea junglei. De aceea trebuie să facem tot ceea ce ne stă în puteri pentru a ne ajuta copiii şi pe noi înşine să controlăm acţiunile violente.
Nu dorim numai să înfrângem aspectul negativ al acestor acţiuni asupra copiilor noştri. Vrem să-i şi învăţăm valorile pozitive de dragoste, cooperare, interes sincer pentru fericirea altora, compasiune pentru cei care suferă. Dorim să înveţe să se folosească de raţiune şi de negociere în rezolvarea conflictelor umane.
Cum acţionăm în acest sens? Nici un studiu ştiinţific nu indica faptul că fiinţele umane sunt violente din naştere. Oamenii "învaţă" violenţa. Bineînţeles, cei care îi învaţă nu sunt conştienţi de acest lucru. Este trist de constatat că micuţii învaţă această violenţă de la părinţii lor. Totuşi nici unul dintre părinţi nu se apucă să-i înveţe în mod deliberat. Dar rezultatul este acelaşi.
Copilul învaţă prin imitare şi identificare. Copilul face ce vrea! Exemplul cel mai frapant pe care mi-a fost dat să-l văd este acela descris în capitolul 9, despre băiatul care arunca cu sticle în mama sa. După ce îl văzuse pe tatăl său făcând-o, nu făcea decât să îl imite. În cele mai multe cazuri, tatăl şi nu mama, dă exemplul negativ.
Însă, nu rebuie să vă faceţi griji dacă vă mai enervaţi din când în când, sau mai aruncaţi cu câte un obiect. Aceste lucruri nu sunt suficiente să facă din dvs. un individ periculos.
Îmi vine în minte un incident survenit la una din prietenele mele. Era una din zilele acelea în care totul merge pe dos: boilerul nu mai mergea, copiii erau insuportabili, etc.
Soţul ei şi prietena mea aveau musafiri în acea seară şi ea a pregătit un somon în aluat pentru cină. În momentul în care soţul se întorcea de la serviciu, crusta de aluat ce acoperea somonul a luat foc. A fost ultima picătură. A scos tava din cuptor şi a aruncat-o în perete, mâncarea împrăştiindu-se peste tot. Soţul a intrat în bucătărie când ea încerca să facă puţină curăţenie. Reacţia acestuia când i s-a povestit întâmplarea a fost următoarea: "Bine, draga mea, asta e reacţia unei fiinţe dotate cu raţiune în faţa unei situaţii frustrante?" Am întrebat-o mai apoi ce a simţit la aceste cuvinte. Mi-a răspuns: "Dacă ar mai fi rămas ceva în tava de somon, i-aş fi aruncat-o în cap cu mare plăcere!"
O cunosc foarte bine pe această femeie. Nu este o persoană violentă. Dar în acea zi a fost. Deci? Nu a fost nici prea agreabil şi nici uşor să cureţe bucătăria şi pereţii. Dar nu a fost nimeni rănit şi asta este un lucru bun. Nu trebuie confundată o furie ocazională cu o natură veritabil violentă.
O altă modalitate de a învăţa un copil să fie violent este de a tolera violenţa lui, nepunând limite suficient de ferme actelor de ostilitate.
De exemplu, când un copil îi loveşte pe alţii, părinţii nu sunt prea fermi. Mama strigă la copil: "Opreşte-te!", dar nu merge până la capăt, oprind efectiv copilul. Copilul ştie perfect că mama sa nu are intenţia de a persevera în această interdicţie şi în consecinţă va continua să lovească. În cele din urmă, mama insistă şi îl împiedică să se mai bată. Dar între timp l-a încurajat în atitudinea sa combativă.
Am avut chiar experienţa unor părinţi care se lăsau loviţi de către copiii lor. Dacă le interziceau ceva, aceştia se enervau şi îi loveau cu piciorul. Mama spunea: "Eşti rău!" dar nu îl împiedica în mod concret să lovească. În asemenea cazuri părinţii folosesc o pretinsă psihologie a copilului pentru a-şi scuza teama de a spune nu copilului şi de a-i aplica limite ferme. Pretind deseori că nu vor să-l inhibe.
Copiii au nevoie să fie inhibaţi în unele din acţiunile lor. De exemplu când este vorba să-şi lovească prietenii sau părinţii. Au nevoie să fie împiedicaţi de a fi cruzi cu animalele, sau să fie distructivi. Trebuie împiedicaţi deasemenea să ia bani din portofelul mamei sau să fure din magazine. Părinţii comit o greşală gravă dacă nu-i învaţă pe copii să fie inhibaţi în faţa unor astfel de acţiuni. Ceea ce trebuie să ne dorim este ca sentimentele lor să nu fie inhibate. Aici este bunul simţ şi psihologia valabilă.
Dacă părinţii nu impun limite ferme la manifestările fizice de ostilitate, copilul nu poate interioriza aceste limite şi nu poate învăţa să controleze aceste impulsuri. Atenţie la modul în care trataţi acest subiect.
Este vital pentru un copil să poată interioriza limitele definite împotriva violenţei fizice.
Când vorbesc de limite stricte, acest lucru nu implică administrarea unei bătăi. A lovi un copil violent seamănă suspect de mult violenţei căreia i se răspunde prin violenţă.
Să ne imaginăm că micuţul dvs. aplică lovituri sau distruge ceva. Dacă vă puteţi controla şi rămâne calmi, luaţi copilul în braţe, ţineţi-l ferm şi imobilizaţi-l. În acelaşi timp priviţi-l drept în ochi şi spuneţi- senin: "Nu trebuie să faci aşa ceva! Nu pot să-ţi permit să faci asta. Ai voie să spui că te enervează, dar nu trebuie să loveşti!"
Când vine vorba de a impune limite stricte comportamentului violent, constatăm mari diferenţe în funcţie de copil. Într-o manieră generală, fetele au o mai mică tendinţă decât băieţii de a se deda la asemenea acţiuni. Dar unii băieţi sunt mai uşor de educat decât alţii care au nevoie de mai multe luni pentru a învăţa să-şi controleze impulsurile.
Uneori părinţii, aprobă în mod inconştient actele ostile şi antisociale ale copiilor lor. Este cazul acelora care se ceartă cu părinţii, lovesc alţi copii, îşi însuşesc obiecte care nu le aparţin şi fug dacă părinţii încearcă să-i disciplineze. Părinţii se bucură în sinea lor de această încurajare inconştientă.
Tatăl sau mama spun pe un ton admirativ: "E teribil! Bineînteles, uneori exagerează şi nu ne ascultă. Dar trebuie să recunoaştem că are caracter."
Acest gen de comportament din partea părinţilor este în mod obişnuit semn că ei înşişi au avut în timpul copilăriei veleităţi de rebeliune şi de atitudini antisociale, în acelaşi timp în care se arătau cuminţi. Deveniţi adulţi, aceştia încurajază în mod inconştient copilul spre exteriorizarea actelor ostile şi antisociale pe care ei nu au îndrăznit să le pună în practică atunci când erau copii. Încurajarea părinţilor întăreşte comportamentul copiilor. Învăţătura pe care o putem trage este clară: dacă nu doriţi ca micuţul dvs. să se dedea la acţiuni ostile şi violente, impuneţi limite stricte impulsurilor sale şi ajutaţi-l să accepte în mod personal aceste limite.
Destul de curioasă, a treia metodă de a forma un copil spre a deveni un adult ostil şi violent poate rezulta dintr-o educaţie foarte diferită celor două tipuri prezentate anterior. De această dată este vorba de părinţi care limitează în mod sever acţiunile ostile sau violente, ceea ce este un lucru bun. Dar, din păcate, aceşti părinţi, fac tot ceea ce pot pentru a împiedica orice fel de exprimare a sentimentelor violente. Ceea ce este o greşeală gravă. Copiii nu se pot împiedica să aibă din când în când asemenea sentimente. Dar părintele în cauză nu-i permite de loc să le exteriorizeze. El pretinde, că interzicând în mod strict exprimarea acestor sentimente de către copil, îl va împiedica să le mai aibă. Iar noi ştim că acest lucru este imposibil, fie că ne place fie că nu. Tot ceea ce părintele respectiv reuşeşte să facă în acest fel este de a-l învăta pe copil să-şi reprime aceste sentimente şi să le refuleze în mod subconştient.
În cazuri asemănătoare, mama îl învaţă să devină un copil model. La exterior, copilul este un dulce, gentil şi politicos. În adâncuri însă fierb sentimente de violenţă şi ostilitate. Este ca o oală de presiune fără supapă de siguranţă. Aceste sentimente reţinute mult timp vor duce în cele din urmă la o explozie.
Acum câţiva ani, un tânăr student care dorea să ajungă preot, şi-a omorât cu un pistol ambii părinţi. Vecinii au fost scandalizaţi şi stupefiaţi. Tânărul avea reputaţia de a fi adolescentul ideal, liniştit, ascultător şi respectuos. Vecinii nu-i cunoşteau decât faţada. Ei nu puteau să vadă sentimentele de mânie care fierbeau sub această suprafaţă calmă.
Acordaţi-i copilului un mijloc inofensiv pentru a-şi exprima sentimentele de mânie. Lăsaţi-l să le formuleze şi să le spună, sau înlocuiţi obiectul mâniei sale cu un substitut acceptabil: "Ştiu că eşti supărat pe fratele tău şi că ai chef să îl iei la palme. Nu pot să-ţi dau voie, dar poţi lovi în schimb sacul de box"
După această scurtă călătorie în ţara lui "nu trebuie", începeţi deja, fără îndoială să aveţi o idee destul de precisă despre ceea ce ar trebui făcut pentru a evita ca micuţii să nu devină adulţi violenţi.
. Nu fiţi violenţi, sau copilul vă va imita.
. Faceţi diferenţa între acţiunile violente si sentimentele violente.
. Fixaţi limite acţiunilor copilului.
. Daţi-i posibilitatea să-şi exprime sentimentele ostile şi violente.
. Încurajaţi-l să-şi exprime sentimentele prin cuvinte. Folosiţi tehnica descrisă în capitolul 4 pentru a-l ajuta să-şi controleze sentimentele.

Să abordăm acum două chestiuni care îi privesc direct pe părinţi: armele periculoase şi violenţa simulată.
Mai întâi despre armele periculoase. Să spunem foarte clar că nu este indicat să aveţi arme în casă. Acestea nu pot decât să cauzeze accidente tragice şi constituie o incitare permanentă la violenţă. Este trist şi îngrijorător de constatat că Statele Unite par lansate într-o cursă naţională a armamentului, iar mulţi dintre cetăţeni îşi pot cumpăra orice fel de armă doresc. După o statistică recentă , numărul americanilor adulţi care cumpără armament creşte într-un ritm îngijorător. Marea majoritate a acestor arme de foc sunt destinate protecţiei individuale. Raţionamentul persoanei care o cumpără este cam următorul: "Faptul de a avea o armă în casă mă va proteja, pe mine şi familia mea, în caz că cineva va încerca să ne facă rău." Este un raţionament stupid, fondat pe un sentiment de teamă iraţională. Este genul de raţionament pe care îl avea şi tatăl din romanul "Jonny Get Your Gun ", explicând fiului său:
Îşi amintea de acea seară, aşezat lăngă tatăl său. I-a arătat pentru prima oară un pistol şi i-a spus: "Un pistol este un lucru bun, pentru că într-o bună zi vei avea nevoie să te aperi, pe tine şi pe mama ta. Poate că în acea zi te vor ataca doi sau trei. Nu vei avea nici o şansă să scapi. Atunci vei domina situaţia graţie armei tale. Când o vor vedea se vor opri. Având pistolul la tine nimeni nu îţi va face necazuri."
În loc de a proteja împotriva unui intrus, prezenţa unui pistol în casă, mai ales a unui pistol încărcat, nu este decât o invitaţie la o tragedie sau la o crimă. Prezenţa unei arme care poate cauza moartea este o invitaţie la o acţiune violentă în cazul disputelor între părinţi, sau o posibilitate de moarte tragică când copiii se joacă cu o armă "presupus" neîncărcată.
Este deplorabil faptul că oricine poate atât de uşor să îşi procure arme. Ar da părinţii pistoale încărcate unui grup de copii care se joacă în grădină? Sigur că nu. Şi totuşi, societatea noastră permite unor oameni care nu au mai multă minte decât un copil de doi ani să-şi procure un pistol. Legislaţia autorizează pe asasini, pe criminali, pe tinerii delincvenţi, pe bolnavii mental să-şi procure arme. Este o situaţie dementă care face aproape imposibilă creşterea copiilor într-o atmosferă liberă de violenţă.
Fără nici o îndoială, multe mame sunt foarte neliniştite din cauza exploziei de violenţă care se manifestă în societatea noastră , şi în consecinţă, au tendinţa de a interzice orice manifestare simulată de violenţă la copiii lor. Le interzic să se joace cu pistoale de jucărie, cu soldaţi de plastic, sau să vadă la televizor filme în care este prezentă violenţa. Unii părinţi merg pâna la a interzice desenele animate care implică violenţă: de exemplu, animale care se lovesc în cap sau trag focuri de armă. Teama de violenţă în jocuri se găseşte încurajată de o serie de articole apărute recent în revistele feminine, criticând jucăriile în formă de arme, violenţa la televizor, incluzând desenele animate. Aceste articole nu au fost scrise de psihologi sau psihiatri, a căror părere o putem solicita pentru acest subiect, ci de ziarişti, exprimând puncte de vedere ne-specialiste.
Cred că au alarmat în mod inutil un mare număr de mame. Această mare teamă de violenţă în jocuri şi spectacole este disproporţionată.
De unde vine această tendinţă de a supra-proteja copilul? Mamei îi este teamă de propria ei irascibilitate. Se teme că nu o va putea controla şi că este posibil să degenereze în acte violente.
Este o greşeală. Copilul are nevoie de violenţa fictivă din desenele animate şi din jocuri. Dacă părinţii nu i-o oferă o va crea singur. Dacă mama interzice pistoalele, copilul le va fabrica din bucăţi de lemn, sau se va servi de degetele întinse: "POC!, esti mort!" De secole copii adoră să se joace cu soldăţei. Dacă părinţii care îi protejază prea mult îi împiedică să cumpere îşi vor fabrica.
Prin coincidenţă, scriu aceste rânduri într-o sâmbătă dimineaţa, în timp ce fiul meu se joacă in sufragerie cu soldăţei de plastic pe care tocmai i-a cumpărat. A hotărât că soldaţii albaştrii sunt "cei răi" şi soldaţii verzi "cei buni" şi îi pune să se înfrunte plin de bucurie. Nu este un copil violent. Nu va deveni un bărbat violent. Am veghet asupra acestui lucru. Este un băieţel cu un grad de agresivitate normal.
Este important de a face diferenţa între un copil violent şi un copil agresiv, lucruri pe care părinţii le confundă adesea. Antonimul cuvânului violent este pasibil. Antonimul cuvântului agresiv este pasiv.
Nu trebuie ca micuţii noştrii să se transforme în bărbaţi violenţi. Este totuşi necesar să învăţăm băieţii o anume doză de agresivitate, deoarece nu este de dorit ca un bărbat să fie pasiv. Ar fi un handicap al rolului său de bărbat. O mamă care protejază băieţelul într-un mod maladiv, contra tuturor formelor simulate de violenţă nu îi face nici un serviciu. Dacă îi interzice soldaţii, pistoalele, desenele animate, filmele "cu violenţă", îl v-a transforma într-o "fetiţă" pasivă. Nu îl ajută să capete forţa şi agresivitatea normală de care are nevoie în contactul cu ceilalţi copii de aceeaşi vârstă.
Am văzut de-a lungul carierei mele, mulţi băieţei pasivi. Aveau nevoie de psihoterapie deoarece ceilaţi băieţi îi şicanau iar ei nu se puteau apăra singuri. Este paradoxal de constatat că, în dorinţa excesivă de a-i proteja de violenţă, părinţii au făcut din ei, fără să vrea, subiecţi pasivi şi incapabili să-şi asume masculinitatea. Când constată rezultatele dezastruoase ale educaţiei lor, aduc copilul la psihoterapie şi îmi spun: "Vă rog, doamnă psiholog, vindecaţi-mi copilul de ceea ce l-am învăţat!"
Atenţie să nu cădeţi în cealaltă extremă şi să permiteţi copilului să cumpere orice fel de armă de jucărie. Eu nu aş cumpăra nici un fel de pistol sau puşcă capabile să lanseze vreun fel de proiectile, oricare ar fi acestea. Un glonţ de plastic poate lovi în ochi un alt copil.
Să abordăm problema violenţei în mediile de informare. Să presupunem că dvs. urmaţi în general sfaturile prezentate în această lucrare. Faceţi deci ceea ce trebuie pentru a satisface nevoile psihologice esenţiale ale copilului.
Nu prea există motive să se simtă frustrat şi în consecinţă să nutrească sentimente de ostilitate şi violenţă. Îi aduceţi acasă un mediu interesant şi stimulativ, în aşa fel încâ să aibă toate posibilităţile de a se juca în interior şi exterior, de a citi, de a practica activităţi artistice şi de a face o grămadă de lucruri interesante şi instructive şi în plus mai e şi televizorul. Rămâne "lipit" de el 4-5 ore pe zi. Dvs. limitaţi în mod rezonabil timpul pe care îl petrece în faţa televizorului zilnic. Îl recompensaţi sau îl încurajaţi dacă se uită numai la emisiunile pentru copii. Dacă procedaţi în felul acesta, nu vă faceţi probleme că se mai uită şi la emisiuni ce conţin violenţă.
O opinie eronată care trebuie menţionată aici este aceea că micuţii învaţă violenţa văzând-o reprezentată la televizor. Nu există nici o dovadă ştiinţifică pentru a sprijini această afirmaţie. Copiii devin violenţi atunci când părinţii îi învaţă reacţionând aşa cum am descris în acest capitol.
. Când părinţii nu ştiu să le satisfacă nevoile psihologice şi le inspiră furie şi violenţă interioară.
. Când îi imită pe părinţii violenţi.
. Când părinţii îi încurajază să comită acţiuni violente, nearătându-se suficient de fermi când copiii lovesc alţi copii sau distrug obiecte.
. Când nu sunt lăsaţi să elibereze sentimentele violente.
Dacă evitaţi aceste greşeli, nu va trebui să vă temeţi de micul-ecran.
Părinţii reacţionează uneori ca şi când violenţa la televizor ar fi vreo noutate, iar copiii nu au mai văzut niciodată în istoria umanităţii scene de violenţă. Este o greşeală evidentă. Biblia este plină de crime, opera lui Shakespeare, la fel, chiar şi poveştile pentru copii sunt pline de monştrii violenţi care au existat cu secole înaintea apariţiei televiziunii.
Există uneori o mare distanţă între generaţii, între un adult care este impresionat de violenţă şi un copil care nu este. Copilul ştie foarte bine să facă diferenţa între violenţa de la televizor sau de la cinema şi violenţa efectivă, atunci când loveşte un alt copil, sau se arată crud cu un animal.
Din câte am auzit, există un vaccin anti-violenţă: acesta se numeşte dragoste. Să nu uităm că adulţii violenţi sunt persoane care au fost private de afecţiune în timpul copilăriei.
Terenul pe care dragostea sinceră pentru umanitate se poate dezvolta la copiii noştrii, este dragostea noastră părintească. Dacă practicăm meseria de părinte cu dragoste, vom îndeplini ce este mai important pentru a face din copiii noştrii adulţi siguri pe ei şi pacifişti, în loc de indivizi ostili şi violenţi.
 NU LASATI COPILUL SA PLANGA
 NU VA FIE TEAMA SA RASFATATI COPILUL
 TEHNICA REFLECTARII SENTIMENTELOR
 DISCIPLINA PRIN AUTOREGLARE
 INVATAREA EXPRIMARII SENTIMENTELOR
 MAMELE SI SENTIMENTELE LOR
 PRIMA ADOLOESCENTA (partea I)
 CUM REACTIONAM LA CRIZELE MARI
 NU PERMITETI TATALUI SA IGNORE COPILUL
 COPILUL LA PATRU ANI








Politica de confidentialitate
Copilasul.com - portalul parintilor si al copiilor - home | contact | parteneri Home - Copilasul.com Contact