Copilasul.com - fabulele cele mai alese - portalul parintilor - mamici si tatici fabule pentru copii - copilul meu, parinti (mama si tata) vreau sa cresc mare si sanatos
Navigare aproape doi ani
Preconceptia
Sarcina
Nasterea
Copilul sugar - bebelusul
Copilasul 1 - 2 ani
Copilasul 2 - 3 ani
Copilul 3 - 6 ani
Copilul 6 - 11 ani
Adolescenta





DISCIPLINA PRIN AUTOREGLARE



Am expus mai sus metode de disciplină sau de antrenament fondate cu ajutorul experienţelor efectuate pe animale. Ajungem acum la metode de antrenare care sunt specifice copiilor şi care nu pot fi aplicate câinilor, delfinilor sau papagalilor. Aceste metode au ca şi caracteristică comună întărirea conceptului despre sine al copilului. Animalele nu au un concept depre sine, în timp ce copilul are unul.
Este imaginea mentală pe care o are despre el însuşi. Va reuşi atât la şcoală cât şi în viaţă dacă va avea un concept despre sine puternic şi pozitiv. Să ne reamintim că scopul nostru final, atunci când disciplinăm un copil, este de a-l ajuta să devină un individ care se poate controla. Cu cât conceptul despre sine va fi mai puternic, cu atât va fi mai capabil să se autodisciplineze.
În calitate de părinţi ce puteţi face pentru a-l ajuta să-şi întărească acest concept despre sine şi să-l facem să progreseze către scopul pe care îl vizăm? Puteţi folosi următoarele metode:

. A ne aplica asupra universului zilnic al copilului şi a-l controla ne poate permite să nu mai avem nevoie de alte metode de disciplină.
Să presupunem că vizitaţi o grădiniţă şi că acolo găsiţi o clasă goală, fără nici un echipament educativ sau recreativ. Fără cuburi, fără camione, maşini, cărucioare, vopseluri, hârtie sau plastelină. Nimic cu care să se poată juca un copil. Acelaşi lucru şi în curte. Dacă o educatoare ar încerca să aducă copii într-un décor atât de gol, atât de puţin propice, ar avea de înfruntat probleme serioase de disciplină.
Aruncaţi un ochi la dumneavoastră acasă. Este casa dumneavoastră un loc cu puţin material educativ, dar plină de obiecte pentru adulţi, pe care copilul nu are voie să le atingă? Dacă da, aveţi toate şansele să întâmpinaţi multe şi inutile probleme de disciplină. Dar dacă din contră, casa dumneavoastră oferă un univers de lucruri interesante şi stimulante, veţi putea evita aceste probleme controlând universul zilnic al copilului.
Gândiţi-vă la drumurile lungi cu maşina. Cunosc părinţi pentru care aceste călătorii sunt adevărate coşmaruri, numai datorită faptului că nu ştiu să dea o ocupaţie copilului pe parcursul drumului. Nu se gândesc să ia cu ei jucării, sau surprize pe care să le dea când animozitatea între frate şi soră atinge paroxismul.
Acest gen de oameni nu prevăd pe parcursul călătoriilor opriri prin păduri, sau în locuri în care copiii pot coborâ pentru a alerga puţin. Şi părinţii se mai întreabă de ce copiii se bat, plâng şi fac drumul insuportabil. Puţin control şi organizare înainte de a pleca v-ar ajuta să nu vă folosiţi toată energia încercând să-i disciplinaţi pe copii.
Acest tip de control şi organizare lipseşte cel mai mult părinţilor. Cu cât mai mult organizaţi un mediu adecvat, cu atât mai puţine probleme veţi avea.

. Un contact personalizat cu fiecare copil favorizează dezvoltare unui concept despre sine sănătos.
Teoretic, părinţii ştiu că micuţii lor sunt unici, dar în practică, încearcă deseori să folosească aceleaşi metode de disciplinare pentru toţi, ca şi cum ar fi identici. Evident că nu sunt. Fiecare provine dintr-o combinaţie diferită de gene. Din punct de vedere biologic, unul dintre copii poate fi mai dur, iar un altul mai maleabil. Chiar în sânul aceleeaşi familii, fiecare copil creşte într-un univers diferit, în funcţie de locul său şi ordinea "sosirii". Primul copil creşte înconjurat numai de adulţi, până la naşterea celui de-al doilea; el este acela care îi învaţă pe părinţi cum se creşte un copil (aceasta explică de ce marea majoritate a copiilor care vin la psihoterapie sunt primii născuţi). Cel de-al doilea copil are mereu un altul în faţa lui, la care se poate uita, de la care poate învăţa.
La naşterea celui de-al treilea, al doilea devine copilul intermediar. Nu are avantajele primului născut, nici pe cele ale ultimului. Este puţin "eternul uitat". Al treilea devinde deci bebeluşul şi beneficiază de toate drepturile aferente rangului său. Şi aşa mai departe. Contează prea puţin numărul de copii din familie: fiecare creşte frumos şi bine într-un mediu ambiant care nu-i aparţine decât lui.
Combinaţia genelor, adăugată la poziţia ocupată în cronologia familiei subliniază faptul că fiecare dintre copiii dumneavoastră este diferit de ceilalţi. De aceea aveţi nevoie de metode educative diferite pentru fiecare în parte. Un copil tensionat şi îngrijorat nu va putea fi tratat ca un copil vesel şi destins. Din păcate, marea majoritate a părinţilor nu ţin cont de acest lucru. Ei caută metode de disciplinare absolute şi universale, care pot fi aplicate tuturor copiilor. Ori, este curios de constatat, că singurele metode universale care "merg" la toţi copiii sunt metodele negative, care antrenează un concept despre sine deficitar la toţi copiii, oricare ar fi personalitatea lor. Dar când avem de-a face cu metode pozitive care favorizează dezvoltarea egoului, acestea trebuie personalizate. Adică, trebuie să găsim timpul necesar pentru a studia caracteristicile individuale şi tendinţele fiecărui copil, fie ei introvertiţi sau extravertiţi, fatalişti şi puţin îngrijoraţi, sau serioşi şi introvertiţi.

. A da copilului libertatea de a explora mediul său şi a-şi asuma autodisciplina imediat ce este posibil, la fiecare etapă a dezvoltării, favorizează edificarea unui ego pozitiv.
Prima oară când observă linguriţa şi vă arată că doreşte să mănânce singur, lăsaţi-l să încerce. Mai puţină sau mai multă mizerie, la această vârstă, conteză prea puţin, deoarece este pe cale să înveţe să se disciplineze şi să se controleze.
Dacă veţi continua să-l hrăniţi, veţi încetini dezvoltarea independenţei şi autodisciplinei sale. La fel se întâmplă cu toate celelalte activităţi. De îndată ce va putea să se îmbrace singur, să dea drumul la apă sau să se spele pe dinţi, lăsaţi-l să le facă singur.
Ceea ce presupune, bineînţeles, răbdare. Fără nici o îndoială, nouă ne este mult mai uşor să îl hrănim sau să îl spălăm. Dar acest lucru nu este deloc benefic pentru el.
Copiii şi adulţii văd faptul de a se îmbrăca cu ochi diferiţi. Pentru noi un fermoir nu este decât o metodă de închidere care ne face îmbrăcatul mai rapid. Pentru copil acesta reprezintă un fel de jucărie. O cadă ne serveşte pentru a ne spăla, dar pentru copil, este locul în care se poate juca în apă. Aşa că trebuie să ne înarmăm cu răbdare şi să-i acordăm timpul necesar pentru a face lucrurile în maniera sa.
A permite unui copil să acţioneze singur, presupune din partea noastră că suntem hotărâţi ca acesta să crească. Când aud o mamă numind bebeluş copilul său de doi ani, sunt convins că în mod inconştient ea nu vrea ca acesta să crească. Deseori ezităm să ne lăsăm copiii să se descurce singuri, deoarece în străfundul nostru, undeva, nu ne dorim să-l vedem schimbându-se. Şi totuşi putem aduce multe lucruri bune copiilor dacă le respectăm dorinţa instinctivă de libertate şi dacă le lăsăm posibilitatea de a se dezvolta.

. A trata sentimentele în mod diferit faţă de acţiuni , favorizează în cazul copiilor, identificarea unui ego pozitiv (vezi capitolul 4)
. A ne încrede în forţa atotputernică a imitaţiei inconştiente este un element decisiv în formarea unui concept despre sine pozitiv la copil.
Copiii sunt imitatori extraordinari. Datorită acestui dar avem la îndemână un instrument educativ foarte eficient. Dacă putem oferi modele vii ale unei personalităţi cu trăsături pozitive, copiii noştri vor învăţa printr-o imitare inconştientă.
Dacă înţelegem acest concept, el ne va scuti de conflicte inutile cu copilul. Dacă le arătăm bunele maiere la masă, oferind propriul exemplu, mai târziu ne vor imita. Nici la doi nici la patru ani, dar ne vor imita. Dacă perseverăm în aceste încercări şi nu abandonăm la primele semne de dificultate, copiii vor imita şi această perseverenţă. Dacă dorim ca ei să respecte drepturile altora, ar trebui să începem prin a le respecta noi pe ale lor. Bunul exemplu este cea mai eficientă formă de învăţare pe care le-o putem oferi; dacă îl certăm pentru faptul că nu respectă sentimentele celorlalţi, prin aceasta îi arătăm că noi nu le respectăm pe ale sale. Acţiunile noastre reprezintă un mijloc educativ mult mai vast decât cuvintele noastre.
Unul dintre bolnavii mei, în vârstă de 16 ani, şi-a văzut tatăl, în cursul unui exces de furie înspăimântător, aruncând cu sticle prin casă şi lovindu-şi soţia. Într-un târziu aceasta a divorţat. Acest băiat repeta acelaşi tip de comportament vis-ŕ-vis de mama sa, iar aceasta la adus la psihoterapie. Când era supărat pe ea, arunca cu sticle în ea. Copiii fac ceea ce văd făcându-se!
Nu numai că micuţul imită în mod inconştient comportamentul părinţilor săi, dar impregnează şi atmosfera din casă: amicală şi cooperantă, ostilă, sau de convenienţă. Atmosfera căminului este baza a tot ceea ce încercăm să-l învăţăm prin disciplină. Este sarcina părinţilor să supravegheze această ambianţă, cât şi modelele specifice pe care le furnizează. În fiecare zi învăţăm copilul câte ceva prin limbajul mut al comportamentului nostru. Îi oferim modele pe care le imită în mod inconştient.

. Susţinerea afectivă a părinţilor ajută copilul să învingă sentimentul de inadaptare şi să-şi construiască un ego solid.
Toţi copiii se simt inadaptaţi din cauza dimensiunilor şi lipsei de experienţă în contactul lor cu lumea. Mulţi adulţi minimizează aceşti factori şi sentimentele care decurg din ei.
Copiii sunt mici, neputincioşi şi inferiori părinţilor şi altor adulţi în înfruntarea cu lumea înconjurătoare. Dacă nu credeţi acest lucru încercaţi următoarea experienţă: mergeţi în genunchi o perioadă. Analizaţi ce simţiţi faţă de lumea giganică a adulţilor. Acest sentiment de neputinţă pe care îl aveţi corespunde a celui resimţit de copii. De aceea au nevoie de susţinere afectivă şi de încurajări din partea părinţilor pentru a putea depăşi acest sentiment.
După cum am mai arătat, putem oferi acest tip de ajutor copilului prin tehnica reflectării sentimentelor, arătându-i că înţelegem într-adevăr ceea ce simt. Este singurul gest pe care îl putem face pentru a îndepărta acest sentiment. Faptul că un adult îi arată că înţelege ceea ce simte îl face într-un mod surprinzător să se simtă mai sigur.
Din păcate, mulţi adulţi îşi imaginează copilăria ca pe o perioadă fără griji. Avem deci tendinţa de a minimiza importanţa acestui sentiment de insecuritate şi teamă. Avem tendinţa de a-l include printre problemele de mică importanţă care îi tulbură pe copiii noştri, comparativ cu adevăratele probleme cu care ne confruntăm în viaţa adultă. Unul dintre micuţii mei bolnavi de şase ani a rezumat acest lucru foarte bine. Discutând despre un eveniment care îl bulversase şi la care tatăl său i-a spus că nu avea de ce să plângă acesta a strigat: "Pentru el era un lucru de nimic, dar pentru mine însemna mult!"
Când un copil este confruntat cu o sarcină nouă care antrenează un sentiment de inadaptare, putem să îl facem să înţeleagă că suntem conştienţi şi că înţelegem foarte bine acest lucru. Îi putem acorda un ajutor afectiv arătându-i că avem încredere în el şi suntem aliaţii lui. Cel mai important este să înţeleagă că nu este singur. De fiecare dată când are nevoie de dumneavoastră trebuie să vă poată cere ajutorul. Această problemă de disponibilitate nu trebuire tratată cu uşurinţă de către părinţi. Tatăl sau mama pot fi prezenţi fizic în casă, dar copilul poate simţi că aceştia nu sunt cu adevărat acolo, în sensul de a fi disponibili dacă are nevoie de ajutor sau înţelegere.
Părinţii pot oferii un sprijin afectiv prin demonstrarea tangibilă a tandreţei lor. Copiii nu pierd niciodată, crescând, această nevoie a semnelor de dragoste. O mângâiere, un pupic, un braţ în jurul umerilor, sunt manifestări tăcute şi esenţiale prin care arătăm unui copil că "suntem acolo", alături de el, de fiecare dată când are nevoie de noi. Părinţii neglijază deseori acele cuvinte magice încărcate de conţinut afectiv: te iubesc. Îşi spun de multe ori că dragostea lor este exprimată prin fapte, aşa că ce nevoie mai este şi de cuvinte?
Dacă aceasta este şi părerea dumneavoastră, daţi-mi voie să vă pun o întrebare: chiar dacă atitudinea soţului dumneavoastră vă arată dragostea pe care acesta o simte, veţi fi satisfăcută să vă petreceţi restul vieţii fără să auziţi vreo dată spunându-vă că vă iubeşte? Sigur că nu. Şi copiii împărtăşesc acelaşi sentiment. Au nevoie să vă audă spunând-o.
Atenţie. Nu trebuie niciodată să vă manifestaţi în mod fizic dragostea pentru copilul dumneavoastră sau să-i spuneţi: "te iubesc", atunci când nu simţiţi acest lucru destul de puternic. Nu vă pretaţi la efuziuni doar pentru că vă gândiţi că acestea sunt bune pentru el. Dacă o faceţi, copilul va percepe lipsa de sinceritate. Va realiza că gesturile şi cuvintele dumneavoastră nu corespund unui elan autentic. Acest lucru îl va tulbura şi îl va deruta deoarece va şimţi din partea dumneavoastră un mesaj bivalent. Prin cuvinte şi gesturi îi spuneţi că îl iubiţi dar sentimentele dumneavoastră îl lasă să vadă contrariul. Dacă, la un moment dat, nu simţiţi nici o afecţiune specială pentru el, mai bine nu spuneţi şi nu faceţi nimic, decât să jucaţi această comedie.

. Dacă lăsaţi copilul să înveţe din consecinţele naturale ale faptelor sale , îl ajutaţi să-şi întărească egoul
Aceasta este una dintre cele mai preţioase unelte pe care le avem la dispoziţie. Din păcate, puţini părinţi o folosesc. Să examinăm procesul acestor consecinţe naturale.
Un copil nu mănâncă ceea ce are în farfurie la micul-dejun. Se joacă cu mâncarea, face orice, în afară de a mânca. Mama nu se enervează şi nu îl ameninţă că îl va pedepsi. Ia doar mâncarea de pe masă la sfârşit şi lasă să acţioneze consecinţele naturale. La puţin timp după aceasta copilul va dori probabil ceva de ronţăit.
Mama îi poate răspunde: " Îmi pare foarte rău că îţi este foame. Vom mânca din nou la prânz. E păcat că trebuie să aştepţi atâta." Foamea care îl şicanează pe copil este consecinţa naturală a faptului de a nu fi mâncat nimic la micul-dejun. Aceasta va aduce o schimbare mult mai rapidă în modul său de a reacţiona decât orice dojană sau pedeapsă.
Una dintre problemele destul de des semnalate de părinţi este aceea că copiii nu se prea înghesuie să se pregătească pentru a pleca la şcoală. Mamele mi-au spus că acest lucru se întâmplă aproape în fiecare dimineaţă. Ele se regăsesc epuizate nervos după ce copilul a plecat în sfârşit la şcoală. Este o încercare de lungă durată, marcată de împotrivirile copilului şi de insistenţele mamei.
Remarc faptul că acestor mame le-ar fi de ajuns să facă trei lucruri: să hotărască cu o seară înainte ce haine va purta copilul a doua zi şi să-l determine să-şi pregătească lucrurile dinainte. Să-l trezească la timp. Să-i pregătească micul-dejun la timp. Pentru restul, copilul poate face cum vrea. Poate să-şi facă toaleta şi să se îmbrace, poate să ia micul dejun, să-şi strângă lucrurile şi să plece la şcoală.
În mod inevitabil, când am expus acest plan unei mame, aceasta a spus cu o voce descurajată: "Ştiu ce se va întâmpla dacă încerc să procedez în felul acesta!"
- Da? Ce se va întâmpla?
- Va trage de timp în aşa fel încât va pierde autobuzul şcolii.
- Şi ce dacă?
- Păi, dacă îl pierde, va trebui să-l duc eu cu maşina.
- De ce?
- Dacă nu îl duc, va întârzia la ore.
- Şi ce dacă? Dacă s-ar duce pe jos?
- Drumul este foarte lung şi va ajunge obosit.
- Şi ce dacă?
- Nu va fi prea bine pentru el să ajungă la şcoală atât de târziu.
- Ei şi?
Am continuat s-o întreb "ei şi?". Am vrut să-i arăt în acest fel că dacă s-ar abţine de a proteja copilul de consecinţele faptelor sale, acestea l-ar putea învăţa multe lucruri.
Dacă aceste consecinţe naturale sunt agreabile, copilul persistă, în general, în modul său de a acţiona. Dacă sunt dezagreabile, copilul va simţi nevoia de a-şi schimba comportamentul, numai dacă părinţii nu se interpun pentru a-l proteja. Din păcate acest lucru se întâmplă cel mai des. Când părinţii intervin pentru a feri copilul de a suporta consecinţele neplăcute ale acţiunilor sale, acesta nu poate profita de valoarea lor educativă la momentul propice. Este un lucru nefast pentru egoul său, iar aceasta îl împiedică să poată conta pe el însuşi. Bine înţeles, trebuie să daţi dovadă de bun simţ utilizând această noţiune. Dacă lăsaţi un copil foarte tânăr să experimenteze consecinţele antrenate de acţiunea traversării unei străzi aglomerate, acest lucru poate fi nefast pentru sănătatea sau viaţa sa. Trebuie să interveniţi şi să-l împiedicaţi să alerge pe stradă. Dar atunci când consecinţele naturale nu reprezintă decât lucruri dezagreabile, păstraţi distanţa şi lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor logic.
Ar fi ideal să ne putem baza în întregime pe acest concept al consecinţelor naturale ale comportamentului pentru a disciplina un copil. Din păcate aceste nu sunt întotdeauna suficiente. Uneori trebuie să creăm şi consecinţe artificiale pentru a sancţiona conduita copilului.
Dispunem de trei modele principale:

1. Putem priva copilul de un lucru la care ţine.
Să presupunem că micuţul dumneavoastră de cinci ani desenează pe pereţii camerei dumneavoastră. Acest lucru este normal la doi ani, dar reprezintă un act de ostilitate la cinci ani. Din nefericire pentru învăţarea disciplinei, această acţiune nu antrenează consecinţe neplăcute. Trebuie deci, să creaţi consecinţe artificiale şi arbitrare care vor impune copilului limite stricte.
Dacă, descoperind fapta, vă enervaţi foarte tare, îi puteţi aplica o pedeapsă imediat. Acesta este un tip de consecinţă artificială foarte neplăcut pentru copil. Sau îl puteţi priva de ceva plăcut, spunându-i: "Eşti destul de mare ca să ştii că nu se desenează pe pereţi. În acest caz nu vei mai avea acces la creioanele colorate timp de trei zile. Astfel îţi vei aminti că pentru desen se foloseşte hârtia, nu pereţii!"

2. Putem izola copilul, îndepărtându-l de grupul său social sau trimiţându-l în camera lui.
Să presupunem că micuţul de patru ani împiedică un grup de copii să se joace în grădină sau în casă. Îi puteţi spune: "Văd că nu eşti în stare să te joci cu prietenii tăi. Îi loveşti şi faci dezordine. Du-te şi te joacă singur în camera ta şi vino să-mi spui când vei fi în stare să te controlezi."
De fiecare dată când folosiţi izolarea ca pedeapsă, este esenţial să lăsaţi, dacă putem spune aşa, uşa deschisă. Nu trimiteţi copilul în camera lui ca şi cum ar trebui să rămână acolo pentru totdeauna. Scopul nu este să-l încarceraţi definitiv, ci de a provoca o schimbare în comportamentul său. Să ştie că atunci când îşi va schimba atitudinea, va putea reveni la joacă.

3. Putem da o bătăiţă unui copil.
Ţin să precizez în mod clar că există un mod "bun" şi un mod "rău" de a aplica o bătăiţă. Numesc mod "rău" faptul de a administra o bătaie în mod sadic şi crud, care inspiră copilului ură şi dorinţă de răzbunare. Este pedeapsa administrată cu un furtun, curea, sau orice altă armă de "adult". De asemenea, în această categorie se încadrează şi palmele umilitoare.
Metoda "bună" de a corecta un copil nu are nevoie de accesorii. Mâna tatălui sau a mamei care loveşte de două, trei ori fundul copilului este suficientă. Dacă este bine administrată, reprezintă un lucru pozitiv. Însănătoşeşte atmosfera, şi este preferabilă unei predici sau unei morale culpabilizatoare.
Aţi auzit probabil vechea zicală: " Nu loviţi niciodată un copil când sunteţi nervoşi". Consider că din punct de vedere psihologic este un sfat foarte prost, şi propun opusul său: "Nu loviţi un copil decât dacă sunteţi nervoşi". Un copil înţelege foarte bine acest lucru. Ştie că sunteţi furios contra lui şi ştie şi de ce. Ceea ce un copil nu înţelege este că dacă o supără pe mamă la ora zece dimineaţa, aceasta îi spune: " Foarte bine, tatăl tău va rezolva această problemă când se va întoarce de la serviciu!" Iar când tatăl ajunge acasă este însărcinat cu administrarea unei corecţii despre care se crede că va servi drept lecţie copilului. Ori aceste corecţii administrate cu sânge-rece, copilul nu le poate înţelege şi nici ierta.
Ceea ce recomand este corecţia de tipul "Buf! Au!" "Buf-ul" dvs, urmat imediat de "Au-l" copilului. Nu o aplicaţi decât atunci când sunteţi furioşi şi aveţi dorinţa de a rezolva problema "pe loc". În zilele noastre, multe mame par să se teamă să "atingă" copilul. Vorbesc şi ţipă mult, încearcă să negocieze cu copilul. Este o enormă greşeală, deoarece aceasta le distruge autoritatea de părinte.
Ceea ce trebuie făcut, este să-i spuneţi copilului o dată sau de două ori ce trebuie să facă sau să înceteze de a face. Atunci, dacă refuză să asculte şi vă irită aplicaţi-i corecţia pe loc.
După ce aţi făcut acest lucru vă veţi simţi puţin contrariată şi vinovată de a vă fi pierdut sângele-rece. Curaj, nu este totul pierdut. Puteţi să-i spuneţi copilului, găsind cuvintele potrivite: " Vezi tu, mami a făcut o prostie. M-am enervat şi asta mă supără." Şi replecaţi cu piciorul drept fără să vă mai loviţi de culpabilitate, frustrare şi contrarietate.
Aşteptaţi să vă reveniţi după acest incident. Se poate întâmpla în cinci minute sau în cinci ore. Dacă constataţi că v-aţi înşelat, este important ca micuţul să ştie şi el acest lucru. Mai ales, nu îl lăsaţi să creadă că l-aţi "corectat" numai pentru binele lui. Este atât de fals încât îşi va da seama imediat.
Scopul principal al aplicării corecţiilor, orice ar spune părinţii, este de a-i uşura pe aceştia. Cu toţii avem nevoie de asta, din când în când, atunci când copii "ne calcă pe nervi"
Dacă am fi fost părinţi model, am fi cu toţii atât de maeştrii încât nu am aplica niciodată corecţii, în afară de cazurile excepţionale. Ori, nu suntem perfecţi sută la sută. Nu suntem capabili să ne păstrăm calmul în orice circumstanţe, impunând disciplina noastră. Natura, se pare că a hotărât altfel. Atunci când copiii fac prostioare, ne pierdem sângele rece şi îi lovim. Dar nu avem de ce să ne simţim vinovaţi. Noi ne uşurăm şi ei de asemenea, atmosfera se purifică. Atât părinţii cât şi copiii pot porni din nou la drum mai liniştiţi. Administrând corecţiile extirpaţi din relaţiile dumneavoastră cu copiii mânia, furia şi toate sentimentele negative. Vă puteţi reasuma autoritatea părintească.
Unii dintre cititori pot găsi jenantă ideea că bătăiţele sunt administrate în special pentru a-i uşura pe părinţi. Poate că încă trăiţi cu iluzia că unicul scop al bătăii este de a exercita o influenţă benefică asupra copilului. Dacă este şi cazul dumneavoastră atunci va trebui să o schimbaţi.
În cele din urmă, noi părinţii suntem fiinţe umane, de aceea vă spun: " Descărcaţi-vă aplicând câte o corecţie din când" dacă este necesar. Dar sper că dacă veţi urma sfaturile din acest capitol, veţi fi mai puţin obigaţi să le aplicaţi.
Dacă sunteţi totalmente cinstiţi cu dumneavoastră înşivă, admiteţi că uneori vă cam lăsaţi duşi de val şi realizaţi abia mai târziu că n-ar fi trebuit să vă arătaţi atât de violenţi. Dacă într-o zi se întâmplă să fiţi nervoşi din cauza vecinilor sau pentru un motiv oarecare se poate să vă descărcaţi pedepsind copilul.
Ce este de făcut în acest caz? Bine înţeles, puteţi oricând să jucaţi rolul personajului infailibil şi virtuos şi să spuneţi că micuţul merita din plin ceea ce a primit. Sau puteţi avea, pur şi simplu, curajul de a-i spune, de exemplu: "Ştii, puiule, mama s-a enervat şi te-a certat foarte tare. Acum îmi dau seama că nu greşisei prea mult. Am fost foarte nervoasă astăzi, dar nu din cauza ta. Trebuie să-mi cer scuze."
Copilul va simţi crescând în el un val de solicitudine pentru dumneavoastră, văzându-vă că recunoaşteţi a fi o fiinţă umană, deloc infailibilă. Rezultatul va fi foarte plăcut pentru egoul său şi al dumneavoastră!
Să facem bilanţul! Despre consecinţele naturale ale conduitei proaste a unui copil am spus că pot fi înlocuite cu consecinţe artificiale. Dar chiar dacă aceste consecinţe sunt artificiale, folosirea lor trebuie supusă unor reguli de bază.
a) Consecinţele artificiale trebuie să fie destul de logice.
Acelaşi tip de comportament trebuie să antreneze aceleaşi consecinţe. Dacă într-o zi confiscaţi cariocile deoarece copilul desena cu ele pe pereţi, iar a doua zi îi adresaţi un zâmbet îndulgent pentru a fi făcut acelaşi lucru, îi va fi foarte greu să înceteze de a mai mâzgăli pereţii.
b) Consecinţele artificiale trebuie să fie immediate
Cu cât mai repede survine o consecinţă în urma acţiunii care o produce, cu atât mai profitabilă va fi pentru copil. Când rezultatele dezagreabile survin cu întârziere, este greu pentru copil să stabilească raportul între cele două fapte.
De exemplu, dacă micuţul a făcut o prostie dimineaţa, consecinţele ei trebuie să fie immediate; nu aşteptaţi sosirea tatălui de la serviciu. Spuneţi-i: "Prea bine, nu te vei uita la televizor toată ziua, începând de acum!"
c) Dacă privaţi un copil de un lucru care îi place, perioada privaţiunii trebuie să fie rezonabilă.
A priva un copil de televizor o lună întreagă este un lucru nebunesc. În acest caz pedeapsa îşi pierde sensul. Nu-l mai împinge nimic spre a-şi ameliora conduita. În schimb a-l priva de televizor câteva zile (sau mai puţin) este o pedeapsă inteligentă care îl incită să se îndrepte.
d) Nu pedepsiţi niciodată un copil privându-l de ceva care îi este esenţial.
Am cunoscut părinţi care şi-au pedepsit copilul privându-l de petrecerea prevăzută pentru aniversarea sa, sau de o vizită proiectată de mult timp într-un parc de distracţii. Asemenea privări nu schimbă mare lucru în comportamentul copilului. Riscă, mai degrabă, să provoace ostilitate şi dorinţa de răzbunare. După cum spunea chiar un copil, privarea de o serbare de aniversare constituie "o pedeapsă crudă şi anormală". Este perfect adevărat.
e) Consecinţele artificiale dezagreabile trebuie să fie pe cât posibil în raport cu comportamentul rău ce le-a cauzat.
Dacă un copil a desenat pe pereţi, pedeapsa în raport cu fapta ar fi privarea de creioane şi carioci. În acest caz va admite logica şi dreptatea pedepsei.
f) Daţi-i copilului un model pozitiv a ceea ce trebuie să facă.
Dacă vă uitaţi o zi întreagă la mame cu copii, veţi observa că un mare număr dintre ele îşi petrec aproape tot timpul spunând copilului ce să nu facă. Dacă ceea ce am spus pare surprinzător, să studiem exemplul următor. Cunosc un fabricant de marionete, pe numele său Preston Hibbard, care dă reprezentaţii cu păpuşi. Cunoaşte foarte bine psihologia copiilor, care adoră spectacolele sale. Într-un moment al reprezentaţiei, personajul principal, prinţul, se află pe cal, iar regizorul spune copiilor: "Atenţie, să nu spuneţi cuvântul "Hopa" deoarece, de fiecare dată când calul aude "Hopa" se scutură şi îl aruncă jos pe prinţ. Aţi înţeles bine, nu spuneţi calului "Hopa"!" Abia a terminat de explicat copiilor ce trebuie să NU facă, că micuţii strigă plini de veselie: "Hopaaa" Multe mame nu par să înţeleagă efectul produs atunci când spunem unui copil să Nu spună: "Hopa". Sunt uimite şi nefericie, când copilul începe să le strige în faţă exact acest cuvânt.
Când ne adresăm unui copil pentru a-i dirija acţiunile, trebuie să-i spunem ceea ce trebuie să facă şi să ne abţinem de a-i spune ceea ce nu trebuie să facă.
În loc să spuneţi: " Nu mai arunca cu nisip", puteţi să spuneţi: "Nisipul este făcut pentru jucat, nu pentru aruncat"
g) Daţi dovadă de bun simţ în situaţiile periculoase.
Prin situaţii periculoase, înţeleg de exemplu, ca un copil de şase ani să traverseze strada fără să se asigure, să se joace cu focul, cu apa clocotită, cu cuţitele sau otrăvurile. Adaptând în mod inteligent copilului rutina zilnică, se pot elimina unele din aceste riscuri. Dacă grădina este bine închisă, nu are nici o şansă să iasă pe stradă. Dacă toate produsele toxice sunt în afara razei sale de acţiune, nu trebuie să vă faceţi griji pentru pericolul otrăvirii.
Dar această adaptare controlată a mediului copilului nu este suficientă pentru a garanta siguranţa în faţa tuturor eventualelor pericole. Pentru a-l ajuta să scape din situaţiile riscante trebuie să-i "implantaţi" o teamă rezonabilă şi sănătoasă faţă de pericol, fără a-i da însă un exces de fiori.Lăsaţi-l să descopere consecinţele nefaste ale actelor sale în situaţii care nu sunt periculoase. Se va arăta mai dispus să vă asculte cu încredere când îi semnalaţi o ameninţare, decât dacă l-aţi proteja excesiv şi l-aţi împiedica să descopere singur consecinţele faptelor sale.
Pentru foc, de exemplu, cred că este bine să învăţaţi copilul să aprindă chibrituri şi să recunoască importanţa focului cât mai curînd posibil. Lăsaţi-l să înveţe cum să se servească de chibrituri pentru a aprinde un foc. Este mult mai preferabil aşa, decât a-i interzice categoric orice contact cu chibriturile, lucru care ar face din foc un subiect tabu. Este posibil ca micuţul să vrea să se joace cu focul numai pentru că este interzis.
Urmând aceste şapte principii pozitive, veţi face minuni pentru a întări egoul copilului şi pentru a-l ajuta să-şi impună singur disciplina.
Înainte de a începe descrierea metodelor educative ce trebuie evitate, vreau să precizez că toţi părinţii pe care îi cunosc, incluzându-mă pe mine, le-am utilizat, măcar în parte, la un moment dat şi că le vom mai utiliza încă (poate chiar mâine), înainte ca micuţii noştrii să fie mari şi responsabili. Uneori din cauza ignoranţei, alteori datorită faptului că nu suntem fiinţe perfecte. Doresc totuşi să trec în revistă aceste metode, măcar pentru ca cititorii mei să nu facă apel la ele din ignoranţă. Iată deci, cele 12 porunci ale părinţilor:

1. Nu umiliţi copilul.
Dacă vi se întâmplă să spuneţi: "Cum poţi să fi atât de idiot?" sau " Eşti un prost", "Nu eşti bun de nimic!", puteţi leza egoul copilului.
2. Nu folosiţi ameninţări.
Ameninţările slăbesc conceptul despre sine. De fiecare dată când ameninţăm un copil, îl învăţăm să se simtă rău în propria piele şi să-i fie teamă de noi sau să ne deteste.
Ameninţările au un efect psihologic negativ asupra copilului. Dar mamele nu trebuie să generalizeze şi să creadă că ameninţare este faptul de a spune "nu" unui copil. Din potrivă. Când un copil "o ia pe arătură" şi dvs. trebuie să-i impuneţi o limită, chiar dacă aceasta se va concretiza într-o bătăiţă, faceţi-o! Dar nu îi spuneţi dinainte copilului ceea ce îi veţi face dacă nu este cuminte. Ameninţările angajază viitorul, în timp ce copiii trăiesc în prezent. De aceea ameninţările nu au efect dacă este vorba de a ameliora comportamentul unui copil.
3. Nu faceţi copilului promisiuni disproporţionate.
Cazul cel mai incredibil de "corupţie" a copilului, pe care îl cunosc personal, este acela al unui tată care a promis fiului său de 15 ani că îi va cumpăra un Porsche la ieşirea din liceu dacă va avea numai note peste opt. Care poate fie efectul unei asemenea promisiuni? Acesta deplasează motivaţiile profunde ale copilului din interior spre exterior. În loc ca băiatul să vrea să înveţe pentru satisfacţia sa personală, nu mai învaţă decât pentru a obţine recompensa exterioară.
Dacă vă găsiţi într-un magazin în care mamele au ieşit la cumpărături împreună cu copiii lor veţi auzi probabil pe mame oferind şi pe copii acceptând promisiuni de recompense dintre cele mai variate. Copilul o înfurie pe mamă făcând dezordine prin rafturi, iar aceasta îi promite: "Dacă eşti cuminte şi nu pui mâna pe nimic, am sa-ţi cumpăr o jucărie." Acest lucru nu va fi profitabil pentru edificarea unui ego sănătos la copil şi nici pentru crearea unui individ dotat cu autodisciplină, care respectă drepturile celorlalţi.

4. Nu smulgeţi promisiuni copilului
Să privim împreună următoarea scenă: Micul Bernard a făcut un lucru rău. Mama îi spune: "Promite-mi că nu mai faci niciodată!". Bernard, abil, oferă mame promisiunea dorită. O jumătate de oră mai târziu deja recidivează. Mama este contrariată şi abia stăpânindu-şi furia, acuză: "Bernard, totuşi mi-ai promis!", fără să ştie că promisiunile nu au nici un sens pentru copii. Promisiunea, la fel ca sora ei, ameninţarea, angajază viitorul. Iar copiii trăiesc în prezent. Dacă este vorba de un copil foarte sensibil, această promisiune pe care i-o smulgem îl va învăţa doar să se simtă vinovat dacă nu o respectă. Sau, dacă nu este foarte sensibil, îl va învăţa să fie cinic şi să înlocuiască o schimbare adevărată în comportamentul său prin cuvinte goale.

5. Nu protejaţi excesiv copilul
O atitudine prea protectoare slăbeşte egoul. În acest fel copilul poate învăţa următorul lucru: "Nu poţi face mare lucru pentru tine însuţi. Trebuie să fiu mereu alături de tine pentru a te îngriji." Marea majoritate a părinţilor nu par să aibă prea mare încredere în copil. Deviza dvs. ar trebui să fie: să nu fac niciodată pentru un copil ceea ce poate face el însuşi.

6. Nu trebuie să-i vorbiţi prea mult copilului
Discursurile lungi înseamnă pentru copil: " Nu eşti în stare să înţelegi prea bine, iar în acest caz trebuie să asculţi tot ce am de spus." Următoarele două remarci, făcute de către tineri, ilustrează foarte bine reacţia lor în faţa adulţilor care vorbesc prea mult. Un băieţel de cinci ani îl întreabă pe tatăl său: "Tati, de ce îmi dai mereu un răspuns atât de lung, când eu îţi pun o întrebare atât de micuţă?"
Un alt copil de aceeaşi vârstă a fost surprins ameninţând un coleg: " Am să te bat şi am să te tai în bucăţi! Stai să-ţi explic!"

7. Nu cereţi copilului ascultare oarbă şi imediată
Să presupunem că soţul dvs. vă spune: "Dragă, lasă baltă ce faci acum şi adu-mi o cafea imediat!" Cred că mai degrabă aţi avea poftă să-i daţi cu cafeaua în cap. Şi copilul are exact acelaşi sentiment atunci când îi cereţi să înceteze imediat ceea ce face pentru a executa ceea ce doriţi dvs.
Să dăm copiilor noştrii măcar timpul să reacţioneze. Puteţi să spuneţi: "Pierre, în zece minute va trebui să vii la masă." Ascultarea imediată poate corespunde egoului unui cetăţean al unei ţări totalitare, dar nu va trebui să figureze în repertoriul nostru pedagogic dacă dorim să formăm indivizi liberi şi autodisciplinaţi.

8. Nici prea indulgenţi nu trebuie să fim
A ceda la toate rugăminţile copilului constituie ceea ce mulţi părinţi numesc " a răsfăţa". În fond, a ceda prea uşor semnifică faptul că părinţilor le este teamă de a spune "nu", de a fi fermi, în limitele pe care le fixează, ceea ce dă copilului sentimentul că toate regulile sunt flexibile şi că este suficientă o mică forţare pentru a le depăşi. Acest lucru poate merge în interiorul celulei familiale, dar pregăteşte copilul pentru o "trezire" teribilă la contactul cu lumea. A acorda prea mult unui copil, echivalează cu a-i sufoca şansele de a deveni indepentent şi autodisciplinat.

9. Trebuie să vă arătaţi coerenţi vis-ŕ-vis de reguli şi legi
Dacă în ziua de luni, mama, foarte destinsă, lasă copilul să facă tot ce doreşte şi trece cu vederea greşelile, pe care marţi le pedepseşte aspru, efectul produs asupra copilului este acelaşi ca şi când culoarea roşie a semaforului ar arăta într-o zi STOP şi în altă zi TRECEŢI. Copilul are nevoie de o oarecare uniformitate şi de un minimum de certitudine asupra aceea ce se aşteaptă de la el.

10. Nu fixaţi reguli inadaptate vârstei copilului
Dacă vă aşteptaţi din partea unui copil de doi ani să fie la fel de ascultător ca şi când ar avea cinci ani, nu veţi reuşi decât să-i treziţi răutatea si ura împotriva dvs. Aceasta înseamnă a-i cere o maturitate şi o conduită de care nu este încă în stare, ceea ce are un efect nefast asupra dezvoltării conceptului despre sine.

11. Nu folosiţi metode culpabilizante şi moralizatoare
Asemenea metode formează un ego inadecvat. O metodă de disciplină care inspiră un sentiment de culpabilitate este aceea care transmite copilului un mesaj de genul: "Este foarte rău ceea ce ai făcut. Nu eşti un copil cuminte. Cum ai putut să faci aşa ceva mamei tale, după tot ce a făcut ea pentru tine?"
Data viitoare când vă veţi simţi tentată să faceţi morală unui copil de mai puţin de şase ani, dece să nu-i ţineţi un mic discurs în spaniolă sau germană sau să bâlbâiţi ceva ininteligibil? Acesta va avea acelaşi efect ca şi o predică moralizatoare. În orice caz acest lucru nu îl va face să înţeleagă că a greşit.
În fiecare zi, zeci de mii de reproşuri sunt pronunţate de către părinţi la adresa săracilor copii. Dacă ar exista microfoane ascunse care să înregistreze exact focul care hrăneşte aceste reproşuri, mamele ar fi uimite ascultând ce spun în fiecare zi copiilor. Benzile înregistrate constituie mici predici moralizatoare, ţipete, certuri, remarci umilitoare şi injurii.
Un fenomen interesant se manifestă la copiii supuşi acestui tir de baraj verbal. Urechile lor se închid. Este unicul mijloc de apărare pe care îl au contra acestui flux de cuvinte. Cum nu poate în mod natural să "taie sunetul" în mod complet, înregistrează oricum, şi chiar foarte bine, breşele deschise în egoul său.
Reprobarea verbală are foarte mică influenţă asupra comportamentului copilului.

12. Dacă nu aveţi intenţia să le vedeţi executate, nu mai daţi ordine
Iată o scenă clasică: o mamă spune copilului: "nu te mai căţăra pe scaun!" Copilul continuă să se caţere. "Ţi-am spus să nu te mai caţeri pe scaun, Richard!" Copilul, fără a-i acorda atenţie, continuă. "Richard, Tu auzi bine? Ţi-am spus să nu te mai caţeri pe scaun!" Copilul încă nu acordă atenţie mamei, care nici nu mai încearcă să îl împiedice. În acest fel îl învaţă să nu ţină cont de ordine şi comenzi. Pentru a evita acest gen de formare negativă, nu-i cereţi nimic, nu ordonaţi nimic din ceea ce nu sunteţi hotărâţi să vedeţi pus în aplicare.
Am avansat foarte mult în acest capitol asupra disciplinei şi aş dori, foarte repede să trec în revistă tot ce am discutat despre acest subiect.
Doriţi ca micuţul dvs. să devină un adult capabil să-şi asume rolul singur, o fiinţă responsabilă de autodisciplina sa. Pentru a realiza acest lucru, începând de la vârsta preşcolară şi terminând târziu în adolescenţă, copilul are nevoie de o disciplină impusă de către părinţi pentru a-l ghida spre autodisciplina dorită.
Am definit disciplina ca fiind o învăţătură dată de către părinţi, o ucenicie din partea copiilor. Disciplina, ca şi proces de învăţare, este supusă unor principii psihologice care guvernează învătarea atât la animale cât şi la oameni.
Unele dintre aceste principii psihologice se aplică şi la animale şi la oameni. De aceea, este foarte judicios din partea părinţilor să ştie care sunt acestea şi să le folosească în mod inteligent.
Există şi alte principii psihologice de învăţare, care se aplică specific fiinţelor umane iar părinţii trebuie să fie foarte interesaţi în a le cunoaşte. Altfel, vor utiliza metode care sunt sortite eşecului şi care nu vor aduce decât decepţii, atât lor cât şi copiilor.
Dacă utilizăm metode de învăţare pe care experienţa ştiinţifică le-a dovedit eficiente, suntem în măsură să instruim copiii să se autodisciplineze, fără a mai fi nevoie ca disciplina să le fie impusă din exterior.
Şi care va fi rezultatul, dacă învăţăm să folosim metode eficiente şi să le evităm pe cele neeficiente? Vom obţine în acest caz "Copilul Model"? Sper că nu. În calitate de psiholog, nu sunt atrasă de noţiunea de "copil Model". Acesta nu este nici fericit, nici autodisciplinat. Este un copil care ne arată o faţadă. Prin intimidare a fost adus la un anume comformism exterior, dar în el subzistă o rană afectivă şi emoţională considerabilă. Dacă obţinem un copil de vârstă preşcolară calm şi respectuos în orice moment, care nu se revoltă şi nu ne scapă de sub control, fericit să îndeplinească tot ceea ce părinţii îi cer, nimeni să nu-i inspire sentimente negative, să nu manifeste nici un interes pentru problemele sexuale, care nu minte niciodată, nu se bate cu fraţii sau colegii, este virtuos, altruist, are principii morale, este conştiincios, curat, îi respectă pe ceilalţi, atunci nu avem de-a face cu un copil.
În timp ce îi învăţăm pe copiii noştrii disciplina şi îi ghidăm către scopul final, să nu uităm niciodată că sunt încă nişte copii.
Metodele noastre de disciplină trebuie să permită calităţii dinamice a copilăriei să se canalizeze în norme sociale unanim recunoscute. Aceste metode nu trebuie niciodată să elimine această calitate vitală şi dinamică care îi face pe copii să se poarte ca nişte. copii.
 NU VA FIE TEAMA SA RASFATATI COPILUL
 NU LASATI COPILUL SA PLANGA
 CUM RASPUNDEM INTREBARILOR UNUI COPIL
 CUM REACTIONAM LA CRIZELE MARI
 PRIMA ADOLOESCENTA (partea I)
 NU PERMITETI TATALUI SA IGNORE COPILUL
 IDILELE FAMILIALE
 VARSTA PRESCOLARA (partea a doua)
 CUM INVATAM COPILUL SA SE PASTREZE CURAT
 TEHNICA REFLECTARII SENTIMENTELOR








Politica de confidentialitate
Copilasul.com - portalul parintilor si al copiilor - home | contact | parteneri Home - Copilasul.com Contact