FATA DE IMPARAT SI FIUL VADUVEI de PETRE ISPIRESCU
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat foarte bogat şi puternic. Acest împărat
avea un fecior şi o fată. întâmplându-se să-i moară feciorul, îl
îngropa cu mare cinste şi alai ca pe un împărat. Când fu a duce
mortul la biserică, fata împăratului ceru a merge şi dânsa să-l
petreacă. Aşa de păzită era fata aceasta de tată-său, încât până
atunci nici soarele nu-i văzuse feţişoara, nici vântul nu-i bătuse
perişorul. Ea se îmbrăcă în negru şi-şi lăsă părul despletit [pe] spate,
şi aşa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Şi aşa gătită îi
şedea mai bine decât altminteri. Căci, nu e vorba, ea era foarte
frumoasă. Crinii şi viorelele rămăseseră pe jos şi nici la degetul cel
mic al ei nu le punea.
Când o văzu lumea aşa de gingaşă şi de plăpândă, rămase cu
ochii zgâiţi la dânsa. Şi aşa de puţintică şi drăgălaşă mai era, încât
s-o sorbi într-un pahar cu apă. Lumea uitase şi mort şi tot uitându-se
la dânsa. Atunci veni un vântişor lin şi uşor, de-i resfiră pletele;
iară ea simţi că un fior rece i se strecoară prin inimă.
Cum, cum, îngropară mortul şi toată lumea se întoarse acasă.
Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o văduvă săracă. Ea avea
un fiu. El era de treabă, smerit şi sfiicios ca o fată mare. Toţi feciorii
de boieri aveau pizmă pe dânsul şi-i puseseră gând rău. Nu-i găsea
însă nici o pricină, ca să puie mâna pe dânsul. Fiul văduvei întrecuse
pe toţi boierii şi împăraţii la boi şi la stat. El era arătos nevoie
mare. Ai fi pus ochii pe dânsul d-ar fi fost într-o mie. Ş-apoi era
dulce la cuvântare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu se
mai sătura cineva de dânsul ascultându-l.
De la moartea fratelui său, fata nu se prea simţea bine. Ba c-o fi
una, ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură, şi toate
descântătoresele şi vracii nu-i putură da de leac.
Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată, în zadar se jura
fata că nu ştie la sufletul ei nimic de prihană. Cine să o crează?
Burta o da de gol. Ea însă nu spunea minciuni, se pomenise şi ea
aşa. D-apoi când află tată-său că fie-sa are să fie mumă, fără să fi
pus pirostriile pe cap? se făcu foc şi pârjol. Nu mai ascultă nici
rugăciuni, nici nimic. A se dezvinovăţi înaintea lui nu era cu putinţă.
Porunci deci ca numaidecât să se adune Sfatul împărăţiei în taină,
ca să hotărască pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o aşa
nelegiuire şi ca să se spele ruşinea ce adusese ea părului cărunţit
al tatălui său.
Sfatul împărăţiei găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă
necinste, fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză
de vie. Alţii ca să-i scoată ochii şi să se gonească în pustietăţi spre
a fi mâncată de fiare sălbatice. Alţii iară ziceau ca să i se lege o
piatră de gât şi să se dea pe Dunăre.
Tocmai pe atunci, din păcate, iată că şi feciorul văduvei trecea
pe acolo în treaba lui. Cum îl văzură boierii, numaidecât se învoiră,
şi hotărârea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului.
Toţi fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării, însă ca una
ce este fată de împărat, şi ca una ce trebuie să fi săvârşit nelegiuirea
cu un om, carele şi acela trebuie să piară, acel om să fie fiul văduvei,
deoarece fata nu vrea să spuie pe adevăratul nelegiuit, şi pentru
că Sfatul împărăţiei nu poate să-l ghicească. Cum hotărâră, aşa şi
făcură.
împăratul porunci, şi numaidecât se aduse un poloboc mare;
puse de-l smoli şi, băgând într-însul pe fata de împărat cu fiul
văduvei, porunci de înfundă polobocul bine, şi îl dete pe Dunăre.
Pe când însă dogarii înfundau polobocul, una din roabele fetei
de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalâc şi le
dete pe sub ascuns o copaie de mere, două azime şi un fedeleş cu
apă. Noroc că nu o văzu nimeni.
Se duse butoiul pe Dunăre trei zile şi trei nopţi, fără a se opri
undeva. Merindea din butoi se isprăvise. Biata fată îşi plângea
nevinovăţia cu nişte graiuri de-ţi rupea băierile inimii, iară bietul
băiat, şi el nevinovat ca şi dânsa, o mângâia şi nu o lăsa să-şi
piarză nădejdea de la Dumnezeu. Când, ce să vezi dumneata? A
patra zi, dis-de-dimineaţă, polobocul se loveşte de un buştean şi
se sparge. Pasămite polobocul ajunse la margine, adus fiind de
talazurile Dunării, şi-l ciocni de buşteanul pe care tot apa îl dase
la margine.
Ieşiră deci la uscat dosădiţii de ei, şi dară mulţumită lui
Dumnezeu că le-a scăpat zilele, şi-i făcură să mai vază o dată
lumina.
Apucară pe o potecă şi intrară într-un bunget de pădure. Aci o
luară apoi pe o pârtie, şi merse, şi merse, până ce văzu că se
deschide o poieniţă, în astă poieniţă dete de nişte case foarte
frumoase, bătătura cărora era câmpul cu florile. Toate lucrurile în
această casă erau cu şart. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele îşi
aveau vătaful lor şi nimic nu era nerostit. Când voiai ceva, era
destul numai să porunceşti şi îndată se făcea. Aci era în adevăr:
pune-te masă, ridică-te masă.
Trecură mulţi ani de la această întâmplare, împăratul îşi uitase
de fiica sa. Fata de împărat şi fiul văduvei se învoiseră şi se
însoţiseră. Nici unul din amândoi nu s-a căit mai în urmă pentru
aceasta. Vezi că el în viaţa lui nu alunecase până atunci, era curat
cum îl făcuse mă-sa; şi pe fata împăratului o găsise acasă. Copilul
cu care era însărcinată fata când o goni tată-său se născu, şi se
făcuse un băiat de să nu te înduri de el. Iară ei petrecând cu bine,
îşi uitaseră de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi
ocrotea şi-i ferea de rele. Atâta numai că p-acolo, nu se vedea nici
pui^de om. Parc-ar fi fost la sfârşitul pământului.
într-una din zile, împăratul, tatăl fetei, plecă la vânătoare. El
se încumese a răzbi mai înăuntru pădurii decât altă dată. Şi, din
vânat în vânat, el se rătăci. Orbecăi în sus, căută în jos şi peste
poteca pe care să iasă la lumină nu putea să dea. Se luase de
gânduri. Când, iacă dă în poieniţa cu casele. Văzu şi casele. El se
minună când văzu aşa casă frumoasă într-o astfel de sălbătăcime
de pădure. De voie, de nevoie, trebui să se ducă acolo, căci ochii
nu-i dase în geană de nu ştiu cât timp.
Mai întâi îşi trimise sluga care nu se despărţise de dânsul nici
cât ai scapără. El se întoarse şi spuse împăratului că este primit a
găzdui acolo cu dragă inimă. Intrând împăratul, îşi trimise sluga
la bucătărie să-i frigă două potârnichi din cele ce vânase el. După
ce aşeză potârnichile în frigare şi le puse la foc, acolo le uită: căci
ce văzu şi auzi îl buimăcise. Toate lucruşoarele vorbeau în casa
aceea, până şi oalele şi vătraiul.
La vatra aceea erau două oale puse la foc. Aceste oale se certau.
Sluga împăratului auzi cu urechile sale cum se ciorovoiau aceste
oale.
- Fă buzato, dă-te la o parte că tu ai fiert destul.
- Ba, dă-te tu mai la o parte, scurto ce eşti, că au fiert şi maţele
din tine.
Şi căscând gura la dânsele, sluga uită şi potârniche şi tot. Cînd
se deşteptă sluga împăratului, friptura se făcuse scrum.
Se bocea, bietul, şi se tânguia de-i plângeai de milă. Fata
împăratului îl linişti spuindu-i că o să roage pe împăratul să-l
ierte pentru această greşeală.
Apoi trimise şi pofti pe împăratul în casa cea mare. Aci, stând
de vorbă, stăpânul casei porunci să se puie masa. Rămase împăratul
stâlpit când văzu masa viind singură, talerele, lingurile şi celelalte
tacâmuri cu vătaşii lor şi le aşezau careşi pre unde. Veniră bucatele
şi mâncară. După ce sfârşiră de mâncat, şedeau la vorbă, când, în
loc de a strânge masa, văzură că lingurile începu a sălta pe masă.
Vătaful le suduia, dară ele nu ascultau de cuvântul lui. împăratul
nu băgă de seamă, căci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru
dezgheţat şi sfătos, de te trăgea inima să stai cu dânsul de vorbă.
Atunci gazda, ca să facă pace, zise:
- Nu se poate ca împăratul să fi făcut o asemenea faptă.
- Că n-are la cine altul să fie, răspunse vătaful lingurilor.
Trebuie să-l căutăm.
- Nu mai trăncăni, îi mai zise gazda. Aide, ridică masa şi te
cară de aci.
Auzind împăratul cele ce se vorbiră, ceru să fie căutat, ca să-şi
iasă din bănuială, căci el nu se ştia vinovat.
Atunci, trăgându-i încălţămintea, îi căzu lingura pe care o căutau
din cizma împăratului.
Pasămite gazda se vorbise cu vătaful lingurilor ca să-i joace
renghiul ăsta.
împăratul se făcu ca sfecla de roşu de ruşinea ce păţi şi zise
încâlcindu-se de ciudă:
- Arată-ţi, Doamne, minunea ta! Nu ştiu la sufletul meu de
nici un furt. N-am băgat eu lingura în cizmă.
- Cum nu ştii dumneata, zise şi gazda, despre lingură, ase-
menea nu ştiu nici eu până în ziua de azi cu cine am făcut copilaşul
ăsta.
Atunci, cunoscându-se, se îmbrăţişară şi se iertară unul pe altul.
Fata de împărat mulţumi apoi împăratului că i-a dat Dumnezeu
în gând de a pus în poloboc împreună cu dânsa pe junele cu care
ea s-a însoţit mai pe urmă; căci el s-a îndrăgostit de dânsa, a iubit-o
şi ajngrijit-o ca pe o soţie credincioasă.
împăratul nu ştia cum s-o mai mângâie, cunoscându-i nevi-
novăţia. Lăudă şi pe soţul ei pentru buna sa purtare de grije, şi cu
totii împreună se întoarseră la scaunul împărăţiei, dând mărire
lui Dumnezeu că nevinovăţia a ieşit dasupra ca untul de lemn.
Iară eu încâlceai p-o şea etc.