POVESTE TARANEASCA de PETRE ISPIRESCU
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat. El avea trei feciori. Când fu la ceasul
morţii, îşi chemă feciorii şi le zise:
- Feţii mei, sunt cu sufletul la gură, precum mă vedeţi; un
lucru numai vă cer: în cele trei nopţi după înmormântarea mea,
să-mi păziţi mormântul, câte unul din voi.
Cum auzi făgăduiala din gura feciorilor săi, căscă gura şi-şi
dete sufletul.
Gătire se făcu de îngropăciune, mă rog, ca la moartea unui
împărat, şi cu mare alai şi jale fu pus la odihna de veci.
Feciorii, care ştiau ce glăsuise tatăl lor când îi ieşi sufletul, se
puse de pază, în noaptea dintâi feciorul cel mai mare al împăratului.
Pândi el ce pândi, şi în puterea nopţii, pe când şi apele dormeau,
se pomeni fiul de împărat cu un oarecine că vine şi vrea să
dezgroape pe mort. Nici că e de gândit a-l fi lăsat feciorul de
împărat să facă aşa o nelegiuire, fără decât se luă cu dânsul la
luptă. Şi lupte-se, şi lupte-se, până ce, când începu să cânte cocoşii,
acel cineva pieri ca o nălucă.
A doua noapte, feciorul de împărat cel mijlociu păţi ca şi cel
mare.
Când se întâlniră ei, se vorbiră să spuie fratelui lor celui mic
păţenia lor şi să-l îmbie a primi ca unul din ei, pe carele îl va alege
el, să-l însoţească în noaptea când va avea să păzească dânsul, de
teamă, ca să nu se răpuie, ca unul ce era mai tânăr.
Dară feciorul cel mic al împăratului nici nu voi să asculte de
unele ca acestea, ci zise:
- Duce-mă-voi singur, căci trebuie să fi ştiut tata ce zice, când
ne-a poruncit să păzim câte unul singur.
Şi astfel, cum veni seara, se duse la locul de pândă. Şi deoarece
ştia ce-l aşteaptă, el îşi luă cu dânsul armele şi se găti bine de
luptă. Pe la miezul nopţii se pomeni şi el cu cineva că vine. Vru el
să întrebuinţeze armele; dară unde îi dădu ăla pas; căci el se arătă
ca o vedenie ieşind ca din pământ, şi se luară la trântă. Lupta fu
crâncenă, căci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea să
dezgroape pe împărat, îşi pusese toate puterile ca să dovedească
pe fiul cel mai mic al împăratului. Vezi că duhul ştia că de nu va
putea nici în a treia seară să izbutească, apoi trebuia să-şi mute
gândul; nu mai putea adică să-l dezgroape, nici la amin. Fie însă
că şi băiatul nu se lăsă mai pe jos. Şi cum spusei, se luptară pe
capete; dară luptă nu glumă. Curgeau sudorile de pe fiul împăra-
tului şiroaie, şi nu se da netezului nicicât. Lupta ţinu, şi o luptă
de moarte, până despre cântători. Cum se auzi cocoşul, duhul
pieri ca o nălucă, dară şi băiatul căzu jos de ostenit. De mai ţinea
lupta, numai cât ai aţâţa un foc, s-ar fi muiat, şi cine ştie ce se
întâmpla. Cum căzu fiul de împărat pe mormântul tătâne-său,
acolo şi adormi. Atât era de rupt de oboseală.
Când se deşteptă, ce să vedeţi d-voastră? Soarele răsărise de
mult şi se urcase ca de trei suliţe. Ce să facă el? Să se întoarcă
acasă ziua-n amiaza mare, să treacă prin oraş aşa înarmat de sus
până jos, îi era ruşine; să rămâie acolo, nu se putea.
Ce-i veni lui în gând, că numai o luă rara, rara, către o pădure
ce era p-acolo p-aproape, ca să-şi petreacă ziua cu vânatul, şi mai
către seară să se întoarcă acasă. Şi aşa, mergând el prin pădurea
aceea, îl apucă gândurile. El cugetă, ca ce să fie pricina de le-a zis
tată-său să-i păzească mormântul în trei seri d-a rândul.
Şi mergând aşa, fără să ştie nici el unde merge, şi cu gândurile
duse, se pomeni că pierde poteca şi nu mai ştie unde merge. Dă în
sus, dă în jos, drumul nu-l mai găsea. Mai se întoarse în dreapta,
mai la stânga, aşi! în loc să iasă la lumină, el se rătăcea şi mai
mult. Dibuind prin codru, şi cercetând să dea peste potecă, ieşi la
un luminiş, şi acolo în mijlocul luminişului zăreşte un foc mare şi
pe foc o crăcătiţă, din care ieşea un fel de glas, dară fără să ştie el
ca ce să fie.
Stete locului, şi mai ascultă. Auzi ca şi întâi. Se mai uită o dată,
dară nu văzu pe nimeni. Ce să facă? Să se ducă acolo, nu-i da
meşii, căci nu ştia ca ce drăcovenie o fi aia. Atunci întinse şi el
arcul, dete drumul săgeţii şi, tranc! lovi drept în capacul crăcătiţei,
şi îl şi dete jos.
într-aceeaşi clipeală toată pădurea începu a hăui, de-ti lua auzul,
şi deodată se arătară înaintea lui şapte zmei, îl înconjoară, pun
mâna pe el, şi sfătuiesc cum să-l pedepsească, pentru ce să dea el
drumul Agerului pământului, pe carele ei l-au fost închis în crăcătiţă
aceea.
Unul zicea să-l taie. Altul să-l spânzure. Altul să-l jupoaie de
viu. Alţii în fel de fel de chipuri să-l chinuiască până l-o omorî.
Iară cel mai bătrân dintre dânşii zise să-l lase cu viaţă, căci cine
ştie la ce le-o fi şi el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui
împărat după care umblau ei să o răpească, şi nu puteau.
Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cărei uşi
erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, şi atunci, la o
uşă sta de pază un cocoş, şi la cealaltă era un clopoţel; şi nu putea
nimeni să se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori
clopoţelul se trăgea, ori cocoşul cânta.
Fiul de împărat se făgădui că va cerca şi el. Şi aşa îl lăsară
zmeii viu. El se duse binişor, şi până a nu pune piciorul pe prag,
întinse mâna fără să-l simtă nici măiestrele, apucă cocoşul de gât
şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise uşa încetişor,
trecu la cealaltă uşă, fură clopoţelul, şi se întoarse de spuse zmeilor
să intre unul câte unul, că el îi aştepta la uşă, pe dinăuntru.
Zmeii îl ascultară, orbiţi de lăcomia ce aveau ei să puie mâna
pe fată. Şi apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dară se
vede că erau cam nătăfleţi, de ascultară la gura băiatului să intre
după dânsul câte unul, unul; căci fiul cel mic al împăratului sta
acolo înăuntru cu paloşul în mână, fără să ştie zmeii, şi cum intrau,
el, hârşt! le lua capul şi îi trăgea cu totul în cămară. Făcu unuia,
făcu la doi, până la al şaselea. Dracul de zmeu cel de-al şaptelea,
pesemne că el nu era tocmai atât de nătăflete, căci parcă-i spuse
dracul la ureche ce prăpăd li se găteşte acolo înăuntru, că nu-i
veni să intre şi fugi.
Băiatul aşa de încet şi uşor lucrase, încât fata nu simţi nimic.
Ea dormea dusă în pat, fără să aibă vreun habar. Atunci şi el se
apropie de fată - şi, dreptul lui Dumnezeu! nici că mai văzuse
până atunci aşa frumuseţe - îi luă inelul ce avea în degetul cel
mic şi marama de pe faţă. Cu aceste două lucruri se întoarse el
acasă la fraţii săi, fără să le spuie ceva, din cele ce i s-au întâmplat.
Tatăl fetei, împăratul, carele ştia că umblă nişte zmei să-i
răpească copila, nu mai putu de bucurie când îi văzu măcelăriţi.
Şi cu socoteală că de aci înainte fata îi va fi scăpată, puse să se
strige prin toate răspântiile cetăţilor din lume că cine va fi acel
viteaz care a răpus pe zmei, să se înfăţişeze ca să-i dea fata după
dânsul, şi jumătate împărăţia.
Nu trecu mult şi iată că vine la împărat un tigan urât şi buzat,
şi negru, ciumă nu altceva, şi spune că el a omorât pe zmei. Şi ca
să încredinţeze pe împăratul de spusele lui, îşi arată cu mândrie
satârul plin de sânge şi hainele stropite. El îşi umpluse satârul şi
hainele cu sângele unui cal al său, stătut de bătrân şi plin de
tecnefes, cu care nu mai avea ce face, şi-l ucisese ca să-i ia pielea.
împăratului nu-i prea venea la socoteală să aibă ginere pe un
ţigan, dară fiindcă apucase de-şi dedese cuvântul, voia acum ca să
şi-l ţie. Şi până să se facă logodna, pofti pe ţigan la o masă pe care
o dădu împăratul pentru mântuirea fie-sei de zmei. Ţiganul şedea
la masă pe şapte perne şi d-a dreapta împăratului.
Pe când mâncau ei acolo şi se chefuiau, iată că vine şi feciorul
împăratului cel cu izbânda, şi d-abia, d-abia, izbuti sa intre ca să
vorbească împăratului.
Intrând la masa împărătească, fiul împăratului începu să laude
pe cel ce făcuse izbânda, şi să heretisească pe împărat pentru
scăparea fie-sei de la rele.
- Eu am omorât pe zmei, zise ţiganul fudul, fudul. Ce socoteşti
tu, băiete, cât m-am mai luptat!
- Aşa o fi, verişcane, dară mie pare că tot nu-mi vine a crede
ca tu să fi făcut o aşa ispravă.
- Ce staţi de mai ascultaţi la bârfele mojicului ăsta? slujitori!
daţi-l afară!
- O! o! voinicule, mai încet, mai încet, te-ai prea grăbit; nu e
de nasul tău o asemenea bucăţică! Ca să te credem că tu ai făcut o
aşa vitejie, arată-ne vrun semn care să ne scoată din bănuială.
- Dară mai semn ca satârul şi hainele mele cele stropite cu
sânge, ce mai pofteşti?
- Cel ce a făcut o asemenea vitejie nu crez eu să fi fost el aşa
de uşurel, încât să nu fi luat vrun semn, cu care să-şi dovedească
fapta.
- Ce mai aşteptaţi, slujitori? Daţi afară pe smintitul ăsta carele
vine să ne strice cheful.
- Ia, mai stai olecuţă, îi zise atunci şi împăratul, carele ascultase
cum nu se înţelegeau ei la cuvinte. Cum cam dai tu să se înţeleagă,
parcă ar veni la prochimen.
- Eu socotesc, mărite împărate, că cel ce a făcut o asemenea
vitejie, nu crez să se fi culcat pe urechea aia şi să fi stat numai aşa
cu degetul în gură, după ce a ucis pe zmei şi s-a văzut stăpân pe
cămara unde dormea împărăteasa, trebuie să fi luat el vrun semn
cu care să dea la iveală vitejia lui.
Pe când vorbea feciorul împăratului, pernele sărea una câte
una de sub ţigan. Pesemne că se tot sâcâia pe scaun de neastâmpăr
şi de frică pentru mişelia ce făcu.
Iară fiul de împărat, încă vorbind, scoase marama şi inelul ce
luase fetei din deget.
- Aoleo! astea sunt ale mele, zise şi fata, şi mi-au pierit în
învălmăşeala cu omorul zmeilor.
- N-au pierit, domniţă, îi răspunse fiul de împărat, eu ţi le-am
luat, după ce am ucis şase zmei şi îmi pare rău că mi-a scăpat şi cel
d-al şaptelea.
Atunci împăratul răsuflă de bucurie că a scăpat cu faţă curată
pe fie-sa de o însoţire ce nu-i venea la socoteală deloc, deloc.
Şi înfruntând pe ţigan, după cum i se şi cădea, porunci de aduse
doi armăsari neînvăţaţi. Legă pe ţigan de coadele cailor şi împreună
cu dânsul şi un sac de nuci. Apoi dete drumul armăsarilor de se
duseră în lume şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica din ţigan,
până ce nu se alese nici praful de el.
Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel
viteaz cu fata cea frumoasă ca o zână. Şi gătindu-se, şi ziua de
mult sosind, porniră cu toţii la biserică. Lume după lume se luaseră
după dânşii să-i petreacă la biserică, împăratul şi împărăteasa,
mirii şi rudele lor erau în căruţe ferecate numai în aur.
Când fură aproape şi mai aveau numai câţiva paşi să facă până
la biserică odată se auzi o vâjiitură groaznică, şi numai iată că
zmeul d-al şaptelea dă năvală peste dânşii. Odată plesni dintr-un
bici, şi toate căruţele se făcură stane de piatră, fără numai
împăratul şi mirii scăpară. Pe mireasă o înhaţă zmeul de mijloc, o
răpeşte dintre ai săi, se înălţă în aer şi se făcu nevăzut cu fată cu
tot.
Toţi rămaseră buimăciţi de spaimă. Iară ginerele se supără
mai cu asupra decât toţi. îşi muşca mâinile de supărare cum de
n-a putut el să puie mâna şi pe acest blestemat de zmeu să-l omoare,
căci iată acum ce neajuns îi făcu.
Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămâie; să se
ducă să o caute; dar unde? Se frământa, bietul, şi nu ştia cum s-o
nimerească mai bine. în cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să
fie, el să se ducă să-şi caute scrisa.
Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie şi
dânsul în deşert; dar geaba, nu fu cu putinţă a-l opri; şi-o pusese
el în cap, şi cată să se ducă. îşi luă deci niţele merinde cu dânsul
şi plecă.
Ieşind la câmpie, luă drumul d-a lungul şi aide, aide, trecu
păduri şi văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munti şi vâlcele până ce
ajunse la un codru mare, mare, fără căpătâi. Orbecăind el p-acolo
prin desiş, dete de o poiană. Acolo în poiană şedea cineva la foc.
Tocmai şi el îşi isprăvise merindele şi se duse drept la omul ce
şedea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu şi începu să-i mulţu-
mească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul
pământului. Acolo trăia el.
Statură ei ce statură de vorbă, se întrebară de ale sănătăţii, îşi
spuseră păsurile, şi apoi feciorul de împărat zise:
- Acum mă duc să-mi caut logodnica pe care mi-a răpit-o
zmeul. Nu ştii tu, vericule, încotro va fi şezând spurcatul?
- Cam greu lucru este ce vrei tu. Şi eu te-aş sfătui mai bine
să-ţi cauţi de treabă şi să laşi la naiba şi zmeu şi tot, că poate să-ţi
răpuie viaţa.
- Se vede că tu nu înţelegi, îi răspunse voinicul, că fără de
logodnica mea nu mai pot trăi, sunt hotărât a mă duce după dânsa
şi dincolo de lumea asta, şi ori voi izbuti să-mi iau şotia, ori îmi voi
frânge şi eu junghietura umblând după dânsa.
Atunci Agerul pământului văzând aşa, îi spuse că zmeul nu
este tocmai, tocmai de temut, dară mumă-sa, că e şi vrăjitoare de
n-are căpătâi, şi pe ea trebuie s-o omoare mai întâi. Apoi îl îndreptă
pe unde să meargă ca să ajungă la casele zmeoaicei şi ce să facă ca
să puie mâna pe odorul ce căuta el. Atâta voi să ştie feciorul de
împărat şi după ce primi de la Agerul pământului câte ceva de ale
gurii, porni şi se duse, şi se duse, până ce ajunse la hotarele zmeilor.
Şi ca să nu ne pierdem vremea degeaba înşirând greutăţile ce
întâmpină bietul fecior de împărat în cale, să vă spui cum a ajuns
şi cum şi-a izbândit.
Aci dacă ajunse, făcu tocmai pe tocmai cum îl învăţase Agerul
pământului.
Drăcoaica de mumă a zmeului dormea, numai la nămiezi când
soarele stă în cruci. Şi când veni fiul împăratului, şi stătu la poartă,
ea tocmai adormise, cătându-i în cap slujnica sa. Această slujnică,
şi ea tot răpită era şi viţă de boier.
Stând el acolo şi uitându-se la cotoroanţa de babă cum îi căuta
în cap, fata aceasta îl zări. El îi făcu semn. Fata puse binişor capul
babei pe o pernă, şi veni numaidecât la feciorul de împărat să
vază ce voieşte.
Şi după ce se înţeleseră la cuvinte, fata îl băgă într-o cămară şi
acolo îl învăţă cum să facă, după ce el îi făgădui că o va scăpa şi pe
dânsa de robia zmeoaicei.
- Baba cloanţa, muma zmeului, zise ea, are darul să nu moară
cât va fi cada (tocitoarea) ce stă ici după uşă. în ea sunt o mulţime
de suflete, şi când s-ar întâmpla să o răpuie cineva, ea dă fuga şi
soarbe din sufletele închise în cadă, şi câştigă putere şi viaţă din
nou.
Fiul împăratului până să se scoale baba, se apucă de îngropa
cada în pivniţă.
După ce se deşteptă baba şi auzi că nescine a venit şi vrea să
se întâlnească cu dânsa, se duse numaidecât în cămara unde o
aştepta fiul împăratului; vezi că acolo voia să vorbească ea cu cei
ce veneau la dânsa.
Aoleo! era să uit a vă spune că în curtea zmeoaicei era de jur
împrejur pari înfipţi în pământ, şi în fiecare par câte un cap de om
din cei ce îi trăgea aţa la moarte şi îi împingeau păcatele să-i calce
hotarele. Numai unul mai rămăsese fără de cap, şi acela striga
babei: cap! cap!
Nu e vorbă, fiul împăratului o cam băgase pe mânecă de frică,
dară îmbărbătat de fata, slujnica babei, îşi luă inima în dinţi zicând:
\"vei mai căpăta şi tu cap la moşii ăi verzi, ori la pastele cailor\".
Viind baba la dânsul, începu să-i vorbească cu nişte graiuri
mieroase şi ademenitoare, de ar fi supus pe nu ştiu ce voinic de
ar fi fost Fiul împăratului ştia la ce să se aştepte, şi sta şi el gata
de luptă, încă vorbind, baba se făcea că nu ştiu ce căuta prin casă,
şi luând nişte iţe ce erau agăţate într-un cui, le puse pe dânsa.
Odată se schimbă într-o catană (oştean), cu sabia goală în mână.
Atunci şi fiul împăratului, fără a mai zăbovi nici o clipă, şi mai iute
decât ai gândi, scoase paloşul şi îi tăie capul, retezându-l de nouă
ori. Vezi că aşa îl învăţase fata.
Afurisita de babă aşa cu capul retezat sărea prin casă de colo
până colo, căutând cada cu sufletele, ca să le soarbă, şi dacă n-o
găsi, căzu jos şi crăpă.
După aceea fata din casă a babei arătă voinicului fiu de împărat
calea ce ducea la casele zmeului, şi îl învăţă ce să facă şi acolo.
Şi ajungând la locuinţa zmeului, merse fără frică drept la cămara
unde şedea logodnica sa, căci ziua zmeul se ducea la vânat, de
unde se întorcea tocmai seara.
Fata de împărat cum îl văzu, nu mai putu de bucurie. Până una
alta, el o rugă să întrebe pe zmeu în ce îi stă puterea, iară fiul de
împărat se întoarse la curtea babei şi mase acolo peste noapte.
Venind zmeul acasă, fata îl întrebă unde îi stă puterea? El îi
trase o palmă ca la urlaţi. Ea, prefăcându-se a plânge şi a fi bolnavă,
zmeul se căi că s-a iuţit şi îi spuse o minciună:
- Puterea mea, zise el, stă în stâlpul portii.
A doua zi spuse lui Făt-Frumos, şi el nu crezu. Fata prefă-
cându-se mâhnită că nu ştie în ce îi stă puterea, păti însă ca şi de
rândul trecut, apoi zmeul îi spuse încă o minciună.
Dacă văzu fata că fiul de împărat nu crede, vezi că ştia el ce
ştia, ea se făcu bolnavă. Când veni zmeul a treia zi de la vânat,
găsi pe fată în pat. Se duse el s-o întrebe ce are, şi ea îi răspunse:
- Am căzut la pat de întristare, pentru că tu tăinuieşti de mine
în ce stă puterea ta.
Zmeul trase fetei şi de astă dată o calcavură de auzii câinii în
Giurgiu. Atunci ea se prefăcu aşa de bolnavă, încât zmeul crezu
că o să dea mâna cu moartea. Şi căindu-se de ceea ce făcuse, şi
voind s-o mângâie, îi spuse drept:
- Puterea mea, zise el, stă într-o scroafă care se tăvăleşte cât
e ziulica într-o lăcovişte^de lapte dulce. Acea lăcovişte nu este
tocmai departe de aci. în scroafă este un iepure, în iepure o
prepeliţă, şi în prepeliţă sunt trei viermi. Aceştia sunt puterea mea.
Atâta voi şi fata să ştie.
Cum se făcu ziuă şi zmeul se duse la vânat, iată că vine şi fiul
de împărat să cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, căci
dorul de a-şi vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasă, nu-i
da răgaz să zăbovească mai mult. Fata îi spuse tot ce află, din fir
până în aţă; iară el plecă numaidecât. De milă de silă, luă el şi
niţele merinde ce-i dase fata; dară lui nu-i ardea de mâncare.
Merse, merse, şi iară merse. Merindele se sfârşi. El merse
voiniceşte până ce îndeseară ajunse lihnit de foame, şi setos, de să
ferească Dumnezeu, într-un codru, unde dete de o colibă. Intră
înăuntru şi găsi un om orb ce-şi mânca mămăliguţa cu lapte dulce.
Se apropie şi el binişor, fără să prinză de veste orbul, şi mancă
până ce-şi momi foamea oarecum. Orbul băgă de seamă că prea
se sfârşeşte curând leguma de pe masă. Se miră. El ştia că de altă
dată îi era de-ajuns mâncarea; de astă dată însă nu se săturase,
înţelese el că trebuie să se joace vreo drăcie la mijloc. Atunci
întrebă:
- Cine este de-mi ajută la mâncare? De este om bun, fie
binevenit, iară de este om rău, să se depărteze, că nu va fi bine
de el.
- Om bun, moşicule; sunt călător, şi până una alta, aş voi sa
găsesc ceva de lucru.
Unchiaşul cel orb primi bucuros să intre la dânsul în slujbă, îl
puse să-i ducă turmuliţa de oi la păşune; dară avu grijă a-i spune
să nu care cumva să treacă peste hotarele moşiei lui, pe locul
scroafei din lăcoviştea de lapte dulce, că va fi vai de capul lui, şi va
pierde şi oile.
Fiul împăratului se făgădui că va asculta de cuvântul orbului;
dară chiar în ziua dintâi trecu, şi oile păscură iarba cea mare şi
moale ca mătasea ce se afla pe moşia scroafei cu nesaţ. Când veni
seara acasă, laptele ce deteră oile fu de-ajuns pentru amândoi, şi
încă rămase. Orbul se minună şi zise fie-sei să se ia după dânsul a
doua zi şi sa vază d-a minune ce face argatul.
Cum plecă cu oile argatul în dimineaţa următoare, fata făcu
precum îi zisese tată-său. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe
moşia scroafei cu oile la păşune. Fata se sperie, dară se piti şi tăcu
din gură, să vază ce se va întâmpla.
Ce să vedeţi d-voastră? Unde veni scroafa cu o falcă în cer şi cu
una în pământ, şi năvală la argatul orbului să-l sfâşie, şi mai multe
nu. Fiul împăratului sta ţanţoş cu paloşul în mână, şi se luară la
luptă; şi lupte-se, şi lupte-se, până ce amândoi obosiră de abia se
mişcau. Atunci zise scroafa:
- Dac-ar fi cineva să-mi dea niţel lăstar de trestie şi un ciob de
lapte din lăcoviştea mea de lapte dulce, ţi-aş arăta eu cum să cutezi
tu a-mi călca hotarele.
- Dac-ar fi cineva să-mi dea şi mie un colac să-mbuc, şi o
bărdacă de apă de izvor să beau, ţi-aş arăta şi eu ţie cine sunt eu,
zise şi fiul împăratului.
Când, iacă fata unchiaşului celui orb, care privea la lupta lor,
că vine şi dă fiului de împărat să îmbuce colacul ce şi-l luase ea, ca
să aibă ce mânca la pândă, şi fuga se repezi de-i aduse şi o bărdacă
de apă de la izvor. Flăcăul mancă şi bău, şi prinzând putere,
răsturnă pe scroafă, se puse călare pe dânsa, şi-i tăie capul.
Apoi o spintecă şi îngriji să nu scape iepurele. Puse mâna pe
dânsul şi spintecând şi iepurele, prinse prepeliţa. Şi scoţând din
rărunchii prepeliţei cei trei viermi, îi băgă în sân după ce le suci
niţel gâturile.
întorcându-se la unchiaş, îşi luă ziua bună de la orb şi de la
fată, spuindu-le că în curând va afla despre dânsul, şi într-un
suflet se întoarse la curtea zmeului.
Aci dacă ajunse îşi schimbă veşmintele, se făcu doftor, şi începu
a striga:
- Leacuri de vânzare, leacuri!
Zmeul cum auzi, trimise de-l chemă, că lui nu-i prea era bine.
De câteva zile, găinea aşa lâncezind. Nu-i erau toţi boii acasă, vezi
bine, că puterea lui se afla acum în sânul fiului de împărat. Se
îmbolnăvise.
Dacă veni fiul împăratului şi îl întrebă zmeul de poate să-l facă
sănătos, prefăcutul doftor îi spuse că se va însănătoşi, dacă se va
scălda în lapte de iepe. Zmeul porunci numaidecât şi i se făcu o
baie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dânsul de le mulse.
Când intră în baie zmeul, fiul împăratului mai răsuci o toană
gâturile viermilor; iar zmeul o dată sări în sus, zicând:
- Acum mi-e bine ca şi când eram la sânul mamei.
Şi dând doftorului daruri scumpe, îl pofti la masă. Vezi că zmeul
nu cunoştea cine era doftorul. Ospătându-se, şi stând ei la taifas,
fiul împăratului întrebă pe zmeu:
- De ce treabă sunt bicele alea ce le tii atârnate fiecare în
cuiul său pe peretele din fund?
- Cu unul, răspunse zmeul, dacă voi plesni o dată, toate turmele
mele se fac o nucă. Dacă voi plesni cu al doilea, toate cuprinsurile
mele se fac un măr. Iară cu al treilea bici când plesnesc la spatele
oricărui lucru, îl schimb în stană de piatră şi când plesnesc cu el în
faţă, se desface făcutul, şi vine la adevărata lui fiinţă lucrul
împietrit.
Cum află despre asta fiul împăratului, ieşi afară şi suci de tot
gâturile viermilor, iară zmeul crăpă îndată.
Apoi luă bicele, plesni cu unul şi toate turmele şi cirezile zmeului
le făcu o nucă, pe care o băgă în sân; şi plesnind cu altul, toate
cuprinsurile zmeului se schimbară într-un măr, pe care iarăşi îl
băgă în sân. Şi luându-şi logodnica, se duse la orb, dară nu-l mai
găsi, căci murise; luă deci cu dânsul pe fată; şi mergând la curţile
babei, luă şi pe fata ce slujea zmeoaicei şi se întoarse cu toatele
acasă la împăratul, socrul lui.
Şi mergând în faţa carelor şi cailor care rămăseseră stane de
piatră, de când răpise zmeul pe fata împăratului, plesni de trei ori
în faţa lor şi se făcură la loc cum erau în ziua când merseseră la
cununie ei şi toţi cei de prin căruţe.
Cele două fete ce le adusese cu sine fiul de împărat le dete de
neveste fraţilor lui.
Şi se făcu o nuntă înfricoşată, d-alea împărăteştile, cum seamăn
nu mai avu pe faţa pământului, şi se făcu o veselie de o ţinură
minte cât trăiră locuitorii acelei împărăţii.
Am fost şi eu acolo şi am văzut toate chefurile, căci de n-aş fi
fost, de unde aş fi ştiut eu să vă povestesc. O lingură scurtă pe la
nasul cui n-ascultă.
