CIOBANASUL CEL ISTET SAU TURLOAIELE BLENDEI de PETRE ISPIRESCU
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Amândoi erau oameni
de treabă şi frumoşi. Ei se iubeau, nevoie mare! Dară erau tot
mâhniţi şi amărâţi că nu făceau copii. Toate leacurile ce luase
împărăteasa de pe la vraci şi vrăjitoare nu-i folosise întru nimic.
împăratul şi împărăteasa se puseră pe post şi pe rugăciune, cu
gând ca doară îi va asculta Dumnezeu şi le va da şi lor un copil.
După trecere de câteva zile, într-una din seri, când petrecură ei o
parte din noapte rugându-se mai fierbinte, se culcară şi mai târziu.
Cum puse capul pe perină, adormiră îndată, parcă-i lovise cineva
cu muchea în cap. Nu trecu mult şi împărăteasa dete un ţipăt,
răsărind din somn.
- Da ce ai, draga mea împărăteasă, zise împăratul, de ţipi aşa
de grozav?
- Ce să am, mărite împărate, iacă am văzut un vis frumos şi
minunat. Ascultă, că voi să ţi-l povestesc:
Se făcea că eram într-o grădină, frumoasă, frumoasă, cum n-am
mai văzut. Erau nişte pomi înalţi, stufoşi şi bine potriviţi de părea
că erau scrişi, şi aşezaţi în trâmbă pe drumul pe care mergeam, în
dreapta şi în stânga era o pădure tot cu de astfel de pomi de îţi
plăcea să-i priveşti. Tot mergând şi minunându-mă, m-am pomenit
către mijlocul grădinii. Aici era, ce să-ţi spui? frumuseţea de pe
lume. Nişte cărări sucite şi cotite, acoperite cu un fel de iarbă
mărunţică, de părea că erau nişte covoare aşternute.
Din loc în loc şi mai cât colea, se făcea că erau aşezate nişte
stufişuri, unele rotunde şi cu flori, altele lunguieţe şi cu pomişori,
iară altele făcute ca nişte ascunzători. Flori cu fel de fel de feţe şi
cu un miros de te îmbăta. Mă rătăcisem căscând gura în toate
părţile, uitându-mă la poamele cu care erau încărcaţi pomii şi
ascultând la miile de păsărele ce cântau pe rămurele şi fără a se
sfii de mine.
Mai către mijlocul grădinii se făcea că era o fântână de marmură
albă ca laptele, şi apa curgea pe de o sută de părţi, limpede ca
vioara şi rece ca gheaţa.
Tot umblând încoa şi încolo, nesăturându-mă de privirea florilor
şi de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea: "cine
m-o mânca, rămâne grea!\" Stau în loc, caut să văz de unde vine
glasul, şi mi se părea că iese din mijlocul unui stufuleţ de pomişori,
mai frumoşi decât ceilalţi pe care îi văzusem până aci. Mă iau şi
eu după glas ş-o plec într-acolo. Când, ce să vezi? Stufuleţul se
făcea că era înconjurat de nişte iarbă verde, subţirică şi naltă de-mi
venea până mai sus de genunchi: firicelu de iarbă şi floricica; astfel
încât nu te îndurai să calci peste ele. Şi când adia vântul, se culcau
şi se ridicau de părea că sunt nişte valuri de apă. Eu, pâş, pâş,
binişor, mă feream să nu stric a frumuseţe de iarbă şi flori, şi
ajung până la stufuleţ. Acolo, în mijlocul unor pomişori, era unul
ceva mai nălticel, pare că de dinadins era făcut aşa, ca să-l vază
oricine o trece. Pe ramurile lui sta nişte merişoare mici şi p-o parte
rumene, de părea că erau prăjite. Stau şi ascult. Ele se făcea că
mie îmi vorbeau, căci nu mai încetau de a tot zice: \"cine m-o
mânca, rămâne grea\".
Eu n-am mai putut să mă opresc. Mă întinz peste ceilalţi
pomişori, iau un merişor d-alea, îl bag în gură să-l mănânc, dară,
când să mă întorc, dau într-un ghimpe. Aşa de m-a săgetat pustiul
de ghimpe, încât am ţipat şi m-am deşteptat.
- Frumos vis ai visat, zise împăratul; dar şi tare ai ţipat, încât
m-am speriat.
Nu trecu mult după asta şi împărăteasa simţi că a fost luat în
pântece. După nouă luni, născu o fată ca o zână. Bucuria şi veseliile
ţinură la curtea împărătească mai multe zile. Fata de ce creştea,
d-aia se făcea mai frumoasă, împăratul şi împărăteasa se uita la
dânsa ca la soare.
După ce mai crescu, se văzu că fata este isteaţă şi cuminte, îi
plăcea să iasă pe câmp să se joace, să adune floricele, să alerge
după fluturei şi să se scalde în pârâiaşul ce curgea pe la spatele
grădinii împărăteşti şi care era limpede ca lacrima.
Dădaca băgase de seamă că fetei, pe lângă alelalte, îi plăcea să
asculte şi la viersul ce scotea din fluier un ciobănaş care avea câteva
miele şi le păştea dincolo de pârâiaş, într-una din zile fata
împăratului merse cu dădacă-sa la câmp şi, neauzind fluierul, crezu
că sunt singure, se dezbrăcară şi se scăldară. Ciobănaşul dormea
la rădăcina unui copac şi mielele se rătăciseră pe câmpie. Când,
un ţânţar îl înţepă aşa de tare, încât îl deşteptă. Deşteptându-se el,
iacă fata împăratului că ieşea din apă. Rămase uimit de ceea ce
văzu.
După ce se duse fata împăratului cu dădacă-sa, îşi căută şi el
mielele şi se duse şi el într-ale sale.
Până aci, cântase el nu cântase; dară după asta îşi puse şi el
puterile şi zicea din fluier nişte doine de te adormea.
Văzând dădacă că fetei îi plăcea prea mult să asculte la fluier,
nu zise nimănui nimic, dară se feri de a mai veni cu fata pe acolo.
Ciobănaşul, un flăcăiandru chipeş şi tras ca prin inel, dacă văzu
că nu mai vine fata pe acolo, îşi luă şi el lumea în cap, şi se duse în
altă parte, la un oraş, de se băgă argat la vite.
împăratul şi împărăteasa se topeau după fata lor, văzând-o că
de ce merge se face mai frumoasă şi mai cu minte.
Când ajunse de măritat, împăratul zise împărătesei:
- împărăteasa mea iubită, fata noastră s-a făcut mare; acum
să-i căutăm un bărbat dintre fiii de împăraţi, tot aşa de frumos şi
de cu minte ca şi dânsa.
- Fata noastră va lua de bărbat pe acela, zise împărăteasa,
care-i va ghici semnele ce are pe trup; altfel nu o mărit, Doamne
fereşte.
împăratul ascultă de vorbele împărătesei şi dete sfară în ţară şi
pe la toate împărăţiile, precum ca să se ştie că oricine va ghici
semnele ce are fata împăratului pe trup, aceluia i-o va da de soţie.
Când se auzi de astă hotărâre împărătească, se făcu mare vâlvă
între împăraţi şi oamenii locului, şi toţi cu totul se sculară să
meargă la curtea împărătească să-şi cerce norocul.
Iar dacă auzi şi ciobănaşul, îşi ceru simbria de la stăpânu-său,
îşi mai vându şi ce bruma de ţoale mai avea, îşi cumpără un cal
de atât pe cât îi ajunsese bani şi haine de primeneală, îşi luă ceva
merinde şi plecă şi el.
Cum se văzu la câmp, descăleca şi, cu ochii înmuiaţi în lacrămi,
făcu o rugăciune la Dumnezeu să-i fie de ajutor în călătorie şi să
izbândească, apoi încalecă din nou şi porni cu voie bună.
Şi aşa, aide, aide, merse până însera şi se puse a se odihni.
Când, ce să vezi d-ta? unde venea o ceată de fii de împăraţi şi de
boieri mari, îmbrăcaţi numai în fir şi pe nişte armăsari de mâncau
foc. Se părea că nu-i mai încape locul. El, biet, se dete mai la o
parte. Mai văzuse el cai buni, înşelaţi şi înfrânaţi frumos; mai
văzuse şi fii tineri de boieri îmbrăcaţi cu haine scumpe, auzise că
unii dintr-înşii sunt limbuţi, dezmierdaţi, luători în râs şi înfu-
muraţi, de nu le ajunge cineva cu strămurare la nas, dar ca şi
aceştia, ba, ba, ba!
Trase şi ei aci spre a mâneca peste noapte. Puseră deci de le
făcu un foc mare de părea că au să frigă un bou, se puseră pe
lângă dânsul şi, după ce cinară, începură a vorbi verzi şi uscate;
mai multe rele decât bune. Nu le scăpase nimic pe lume de care
să nu se alege. Stau tolăniţi pe nişte rogojini pe dasupra cărora
erau aşternute nişte velniţe lucrate cu meşteşug.
Noaptea era frumoasă. Pic de nour nu se vedea. Din când în
când greierii şi prigoriile te făceau să-ţi mai aduci aminte că trăieşti
pe lume. Un vânticel adia, încât de abia îl simţeai că vine să-ţi
mângâie obrajii. Ciobanul se făcuse mititel lângă un mărăcine
înflorit, pe lângă care păştea calul său, şi se pusese pe gânduri. Se
uita pe cer la drumul robilor, vedea cum se mişca carul, fata care
duce apa în doniţi pe cobiliţe. Se mira de razele ce ieşea din
luceafăr, şi căuta cu mare dorinţă să cunoască care din candelele
atârnate în cer ar fi aceea a fetei împăratului ca să se închine la ea.
Pe când era cufundat în gândire, fiii de împăraţi şi de boieri
băgară de seamă că mai era cineva, îl întrebară şi aflară că merge
şi el la cetatea împărătească unde mergeau şi ei. Şi fiindcă văzură
că el nu le da pricină de vorbă, începură ei să-i vorbească şi să-l
cam ia peste picior.
- Iată, zise unul din ei, încă un peţitor pentru fata cea frumoasă
a împăratului.
- Ăsta negreşit că are să-i ghicească semnele, zise altul.
- Da bine are să şază fetei împăratului cu ăst Făt-Frumos,
grăi un al treilea.
Ciobanul tăcea şi înghiţea; asculta şi el la vorbele lor cele
nesărate şi necumpătate.
Dacă văzură şi văzură că el nu răspunde nici un cuvinţel,
merseră la dânsul şi între altele îi ziseră:
- Aţâţi fii de domni şi de împăraţi au fost şi nimeni n-au
putut ghici semnele fetei împăratului, şi tocmai dumneata,
prietene, o să te găseşti mai firoscos?
- Omul este dator să-şi cerce norocul o dată, de două, mult
de trei ori, zise ciobanul, şi acela care face aşa este om cu minte.
Cel ce însă umblă mereu cercând, este un nesăbuit căruia trebuie
să-i lipsească vreo doagă. Eu nu aduc nimănui nici o supărare. Nu
mă încumet iarăşi că o să ghicesc ceva. Dar-ar Dumnezeu însă să
apuce unul din dumneavoastră o aşa bucăţică bună, fiindcă vi se
cuvine.
Feciorii de boieri nu putură mistui vorbele ciobănaşului, îşi
puseră în gând să i-o coacă şi se culcară.
A doua zi ciobănaşul se sculă de dimineaţă, îşi spălă faţa la o
fântână, îşi făcu rugăciunea, încalecă pe mârţoaga lui şi trei, trei,
mergea singur. Feciorii de boieri şi de împăraţi se sculară târziu,
se mai zbenguiră şi apoi plecară şi ei; îl ajunseră de pe urmă şi îl
şi întrecură. Şi de astă dată se alegară de dânsul şi-i cătau cearta
cu lumânarea. Ciobănaşul tăcu din gură şi îşi căută de drum. El
ştia că cine tace, merge în pace.
Seara feciorii de împăraţi şi de domni maseră în marginea unei
păduri. Când, tocmai târziu hei! ajunse şi ciobănaşul, ostenit ca
vai de el; se puse şi el la o parte, făcu un focşor, îngriji de cal, apoi
cină şi se culcă. Feciorii de boieri, neastâmpăraţi cum erau, voiră
să-şi rază de el. Aşteptară până adormi ciobănaşul, mai aţâţară
focul, îi luară pălăria şi i-o aruncară pe foc. Iar unul din ei,
deşteptându-l, îi zise:
- Hei, prietene, ţi-a căzut bleanda pe foc, scoală-te de o ia, că
se arde.
- Las-o să arză, răspunse el, şi-şi cată de somn. După ce se
culcară şi boierii, care râseră până se ţinură cu mâinile de inimă,
adormiră şi ei.
Ciobănaşul se sculă şi el, le ia toate armele, suliţe, săgeţi, arcuri,
paloşe şi le puse pe foc. După ce se arseră de rămaseră numai
fiarele, şi acestea se făcuseră roşii, fiind încinse de foc, îi sculă, pe
când el răscolea jăratecul cu o ţandăra de lemn, zicându-le:
- Ia sculaţi, boieri, de vedeţi ţurloaiele blendei.
Când se sculară boierii şi văzură atâtea fiare arse, nu le venea
a crede ochilor. Se duseră să-şi ia armele de unde le agăţaseră,
dară, ia-le de unde nu e.
Văzură în cele din urmă că sunt păcăliţi, se cătrăniră de mânie,
însă înghiţiră găluşca.
Ciobănaşul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngâna ziua
cu noaptea, încalecă şi o luă la sănătoasa; vezi că se cam şi temea
să nu pată ceva din mâna boierilor.
Boierii iarăşi îl ajunseră de pe urmă şi îl şi întrecură, bătându-şi
joc de dânsul, când erau prin dreptul lui. Seara iarăşi târziu sosi
şi ciobănaşul la locul unde se aşezaseră ei să conăceasca.
Cum ajunse, se trase la o parte ca şi în ziua trecută, îngriji de
cal, apoi cină şi se culcă.
Locul unde maseră ei noaptea aceasta era aproape de o lăcovişte
nămoloasă. Boierii, cum văzură că ciobănaşul a adormit, îi luară
calul şi îl înnomoliră în lăcovişte. Apoi, deşteptându-l, îi ziseră:
- Hei, prietene, scoală că ţi s-a înnomolit mârţoaga şi nu mai
poate ieşi.
Ciobănaşul ştia că-şi priponise calul bine; înţelese că trebuie
să fie vreo drăcie aci la mijloc, şi răspunse:
- Cine dracul a pus-o să se înnomolească? las-o că va ieşi ea
de va voi.
Râseră şi de astă dată boierii cu lacrămi, apoi se culcară.
După ce adormiră, se scoală şi ciobănaşul, le ia armăsarii, le
jupoaie pieile picioarelor de la copite în sus şi le leagă cu tei ceva
mai sus de genunchi, le pune câte un proţap în gură ca să stea cu
dinţii rânjiţi, şi îi băgă în nomol pe lângă calul lui. Apoi se duse să
deştepte pe fiii de boieri:
- Sculaţi, boieri, de vedeţi minune: armăsarii dv. văzând
mârţoaga mea înnomolită în lăcovişte, şi-au sumes nădragii şi
s-au dus ca s-o scoată din noroi. Pentru aceasta, râd, râd, uite, de
să se prăpădească.
Când auziră boierii de una ca asta, se temură să nu le fi jucat
iarăşi vrun renghi, şi de unde să nu fie aşa, se sculară, şi când
văzură cum i-a poticălit ciobănaşul, se luară cu mâinile de păr.
N-avură ce zice. Cu toate astea, unul din ei, care era şi mai
semeţ, se oţărî să se ţie de capul ciobănaşului, să nu-l lase să se
sfinţească.
Ciobănaşul însă îşi scoase calul din nomol şi, în învălmăşeală,
se strecură binişor, şi pe ici ţi-e drumul; plecă şi îi lăsă cu buzele
umflate, cu braţele încrucişate şi fluierând a pagubă. Boierul cel
semeţ şi neruşinat se luă după dânsul, îl ajunse, şi tot cu şosele
cu momele umbla pe lângă el. După ce sosi la cetatea împărătească,
ciobanul se înfăţişe şi el la împăratul ca să ghicească semnele
fetei; dară boierul nu se dezlipea de lângă dânsul, nici cât ai da în
cremene.
împăratul dacă văzu pe cioban, dichisit, spălatei, cu ţoalele
curate pe dânsul şi cu mustăcioara mijindă, îi plăcu şi lui; mai
ales că era mândru şi sta înfipt înaintea lui şi cu coraj, îl primi
deci să vie să ghicească.
înfăţişându-se înaintea sfatului împărătesc, unde se afla şi
împăratul cu împărăteasa şi cu fata lor, el, după ce îşi aruncă ochii
ca un şarpe la fată, zise:
- Preamărite împărate şi împărăteasă, fata măriilor voastre
are soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în cei doi umeri.
-Aşa eram să zic şi eu, răspunse de la spatele ciobanului boierul
cel neruşinat.
Toată lumea rămase uimită când auzi semnele ce spusese
ciobanul şi mărturisirea împăratului că aşa este; de unde până aci
se auziră, zicându-se de unii, alţii:
- Ba, că fata ar fi cocoşată.
- Ba, că ar fi şchioapă.
- Ba, că ar avea vrun semn de măslină, cireaşă, coarnă ori de
alte poame pe care împărăteasa, fiind grea cu fata, ar fi poftit la
vreuna dintr-însele, şi că ar fi furat-o spre a-şi potoli pofta. Că,
după ce ar fi mâncat poama, în locul unde a pus mâna mai întâi
pe trupul ei, în acelaşi loc s-a făcut semnul poamei pe trupul fetei.
Că acel semn ar fi în cutare ori în cutare loc.
Unii, ba, că una. Alţii, ba, că alta.
împăratul şi împărăteasa se afla într-o mare încurcătură. Nu
ştia pe care să aleagă din doi. Unii din sfatul împărăţiei zicea să
aleagă pe fiul de boier mare, fiindcă el zisese că tocmai, aşa era să
spuie şi el. Alţii zicea să aleagă pe cioban, fiindcă el ghicise cel
întâi semnele fetei, împăratul lăsă ca să-şi aleagă fata pe cine va
voi, mâine de dimineaţă, tot de faţă cu sfatul. Lăsă adică fetei
timpul să se gândească până a doua zi.
Până atunci, împăratul porunci să-i omenească pe amândoi ca
pe nişte mosafiri mari şi să-i găzduiască în palaturile împărăteşti.
Le pregătiră o cămară cu două paturi în care să mâie peste noapte.
Până a nu însera, ciobanul se furişă de fiul de boier şi se duse
de-şi cumpără niţele floricele-boabe.
Intorcându-se, îl întreabă fiul de boier:
- Dară unde fuseşi, prietene?
- Mă dusei de-mi cumpărai un cuţitaş, răspunse el.
- Ce să faci cu el?
- îmi trebuie.
Cum auzi aşa fiul de boier, se duse de-şi cumpără şi el un cuţitaş.
După ce se întoarse, cina fiind gata, se puseră de cinară, apoi
merseră să se culce.
Cămara în care intrară era aşa de mândru împodobită, încât
bietul cioban se mira cum o să calce el pe velinţele şi scoarţele
alea scumpele ce erau aşternute pe jos. El se ciudi şi mai mult
când văzu pe fiul de boier mare că intră şi calcă fără milă peste
dânsele, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce zdrenţe.
Pereţii erau albi ca laptele şi cu nişte vărgi de aur. La ferestre
erau nişte perdele de mătase d-aia bună şi groasă, întinse pe nişte
drugi de aur. Pe lângă pereţi, nişte laviţe şi o masă de lemn
mirositor, lucrate cu meşteşug.
Paturile erau de o parte şi de alta ale cămării şi cu un fel de
oranist dasupra, numai de mătăsărie d-aia bună, înmuiate în fir,
aşezate pe patru stâlpi lucraţi ca melcul şi cu nişte dungi de aur.
Aşternutul era de nişte pânză albă ca zăpada şi subţire de s-o
spargi cu limba. Perina de cap era îmbrăcată cu pânză de borangic
de cea mai aleasă.
Ciobanul intră cu sfială. Abia călca, ca să nu strice velinţele. Se
puse binişor în pat ca să nu se mototolească albiturile. Iară fiul
de boier, cum intră, se aruncă pe un pat, parc-ar fi fost la dânsul
acasă, şi se tolăni.
După ce se stinse luminarea, ciobanul începu a ronţăi la floricele
prin întunerec. Cum auzi feciorul de boier, întrebă din patul său:
- Da\' ce faci tu acolo, prietene?
- Iacă, ce să fac; mi-am tăiat nasul şi îl mănânc, pentru aceea
mi-am cumpărat cuţitaşul.
îndată şi feciorul de boier îşi scoase cuţitaşul, îşi tăie nasul, şi
începu a ronţăi şi el, crezând că asta trebuie să fie ceva. Nu-i veni
lui să crează că o asemenea faptă n-o să însemneze vreo izbândă
la norocul pe care nădăjduia să puie mâna.
îl durea de durut; dară răbda în piele ca un drac, până o vedea
cum o s-o scoată la cale.
Mai târziu iară aude pe cioban ronţăind.
- Dară ce mai faci tu acolo, prietene?
- Ce să fac? iacă mi-am tăiat urechile şi le mănânc,
îndată şi le tăie şi feciorul de boier şi începu a ronţăi şi dânsul,
ca să nu rămâie mai pe jos decât ciobanul.
Toată noaptea nu s-a putut odihni de durere. Se zvârcolea ca
lipitoarea când îi dai sare. Dară îi era ruşine să ţipe ori să geamă.
Ciobanul adormi şi trase un pui de somn până a doua zi, de să
se ducă vestea.
Când se sculară, fură poftiţi înaintea sfatului împărătesc ca
să-şi aleagă fata un mire; când colo, ce să vază? Feciorul de boier
slut, ciont şi plin de sânge ca un stârv, pe care îl deteră afară ca pe
un marţafoi şi becisnic.
Apoi porunci să schimbe hainele ciobanului, şi îl luă de-l duse
la biserică, unde îl cunună cu fata. Să lăsăm că veseliile ţinură
multă vreme; dară băgând de seamă împăratul ca ginere-său nu e
prost, ci că din ce în ce iscusinţa lui se ascute, îl puse să judece
câteva pricini din cele mai grele. Ginerele împăratului era din
firea lui om drept, blând şi cu frica lui Dumnezeu. Sfatul împărăţiei
rămase cu gura căscată când auzi hotărârile cele drepte ce dase
el. Atunci împăratul, mândru că i-a trimis Dumnezeu un aşa ginere
ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăţiei, fiindcă era şi
bătrân, şi puse pe ginere-său împărat în locul lui, care, de va fi
trăind, împărăteşte şi azi.
Iară eu:
\'Ncălecai p-un mărăcine,
Să m-asculte orişicine.
