Ursul pacalit de vulpe Ion Creanga
Era odata o vulpe vicleana, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreaga dupa hrana si nu gasise nicairi. Facându-se ziua alba, vulpea iese la marginea drumului si se culca sub o tufa, gândindu-se ce sa mai faca, ca sa poata gasi ceva de mâncare.
Sezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peste. Atunci ea radica puˇin capul si, uitându-se la vale, în lungul drumului, zareste venind un car tras de doi boi.
- Bun ! gândi vulpea. Iaca hrana ce o asteptam eu. Si îndata iese de sub tufa si se lungeste în mijlocul drumului, ca si cum ar fi fost moarta.
Carul apropiindu-se de vulpe, ˇaranul ce mâna boii o vede si, crezând ca-i moarta cu adevarat, striga la boi : Aho ! aho ! Boii se opresc. Taranul vine spre vulpe, se uita la ea de aproape si, vazând-o ca nici nu sufla, zice : Bre! da\' cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Ti! ce frumoasa caˇaveica am sa fac nevestei mele din blana istui vulpoiu ! Zicând asa, apuca vulpea de dupa cap si, târând-o pâna la car, se opinteste s-o arunca deasupra pestelui. Apoi striga la boi: hais! Joian, cea ! Bourean. Boii pornesc.
Taranul mergea pe lânga boi si-i tot îndemna sa mearga mai iute, ca s-ajunga degraba acasa si sa ieie pelea vulpei.
Însa, cum au pornit boii, vulpea a si început cu picioarele a împinge pestele din car jos. Taranul mâna, carul scârˇâia, si pestele din car cadea.
Dupa ce hoaˇa de vulpe a aruncat o mulˇime de peste pe drum, bine...sor ! sare si ea din car si, cu mare graba, începe a strânge pestele pe drum. Dupa ce l-a strâns gramada, îl ia, îl duce la vizuina sa si începe a mânca, ca ta...re-i mai era foame !
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
- Buna masa, cumatra ! Ti !!! da ce mai de peste ai ! Da-mi si mie, ca ta...re ! mi-i pofta !
- Ia mai pune-ˇi pofta-n cuiu, cumatre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ˇi-i asa de pofta, du-te si-ˇi moaie coada-n balta, ca mine, si-i avea peste sa manânci.
- Învaˇa-ma, te rog, cumatra, ca eu nu stiu cum se prinde pestele.
Atunci vulpea rânji dintîi si zise : Alei, cumatre ! da\' nu stii ca nevoia te duce pe unde nu-ˇi e voia si te-nvaˇa ce nici nu gândesti ? Asculta, cumetre : vrei sa manânci peste ? Du-te desara la baltoaga cea din marginea padurei, vâra-ˇi coada-n apa si stai pe loc, fara sa te misti, pâna despre ziua; atunci smuceste vârtos spre mal si ai sa scoˇi o mulˇime de peste, poate îndoit si întreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorba, alearga-n fuga mare la baltoaga din marginea padurei si-si vârâ-n apa toata coada !...
În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheˇat limba-n gura si chiar si cenusa de sub foc. Îngheaˇa zdravan si apa din baltoaga, si prinde coada ursului ca într-un cleste. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei si de frig, smuceste o data din toata puterea. Si, sarmanul urs, în loc sa scoata peste, ramâne far\' de coada !
Începe el acum a mornai cumplit s-a sari în sus de durere; si-nciudat pe vulpe ca l-a amagit, se duce s-o ucida în bataie. Dar sireata vulpe stie cum sa se fereasca de mânia ursului. Ea iesise din bizunie si se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; si când vazu pe urs ca vine far\' de coada, începu a striga:
- Hei, cumatre ! Dar t-au mâncat pestii coada, ori ai fost prea lacom s-ai vrut sa nu mai ramâie pesti în balta?
Ursul, auzind ca înca-l mai ie si în râs, se înciudeaza si mai tare si se repede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmta, ursul nu putea sa încapa înlauntru. Atunci el cauta o creanga cu cârlig, si începe a cotrobai prin scorbura, ca sa scoata vulpea afara, si sa-i deie de cheltuiala... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: \"Trage, nataraule ! mie nu-mi pasa, ca tragi de copac...\" Iar când anina cârligul de copac, ea striga : \"Valeu, cumatre ! nu trage, ca-mi rupi piciorul !\"
În zadar s-a nevajit ursul, de-i curgeau sudorile, ca tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Si iaca asa a ramas ursul pacalit de vulpe !
