FATA CU PIEZE RELE de PETRE ISPIRESCU
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat. El avea doisprezece feciori. Când se
punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. El era
totdeauna cu voie bună, fiindcă vedea că trebile îi merg strună.
împăraţii, vecinii lui, râvneau la traiul lui cel ticnit. Vezi că şi
el era bun la inimă, şi nu supăra întru nimic pe popor, şi nu asuprea
pe văduvă, nici pe siriman.
Adică, de! nimeni nu ştia ce vierme îl rodea la inimă şi pe
dânsul. Ar fi dorit, boieri d-voastră, să aibă şi o fată barim, la
atâţia feciori.
Şi mai una, şi mai alta, dete Dumnezeu în cele din urmă de i se
împlini şi această poftă a inimii: nevasta lui, împărăteasa, rămase
grea şi peste nouă luni făcu o fată, frumoasă, de seamăn pe lume
n-avea.
De unde se aştepta acum împăratul ca să fie pe deplin fericit,
aşi! unde? iaca se adeveri şi la dânsul, ca la toată lumea asta
păcătoasă, povestea cântecului:
în lume născut,
Nimeni n-a stătut
A fi fericit
Cu desăvârşit.
începu a-i tânji trebile împărăţiei, începu adică a da îndărăt.
Ba cutare împărat îl amerinţă că voieşte să se scoale cu război
asupra lui, dacă nu o face cutare lucru; ba, cutare împărat cere
cutare lucru; ba, supuşii lui vor să facă răzmeriţă; ba, vitele de pe
moşiile lui au călcat hotarele altei împărăţii şi sunt luate de pripas;
ba, că moartea a dat în ele, şi câte neajunsuri toate se ţineau lanţ,
de ajunsese bietul împărat în sapă de lemn.
Se silea bietul împărat, cu toţi cei doisprezece fii ai săi, să facă
pace, să fie între oameni bună învoire, să oprească relele ce-l
bântuiau, dar geaba, pagubele curgeau gârlă.
în cele mai de pe urmă chemă un cititor de stele să-i spuie ce e
pricina de-i merg lucrurile anapoda şi nu poate să dea înainte.
Dacă veni filosoful, îi puse la stele, şi a doua zi zise să bage de
seamă în trei zile d-a rândul cum îi dorm copiii.
Trecând cele trei zile filosoful veni din nou.
împăratul îi spuse că băieţii dormeau cu mâinile deasupra
capului, care într-o parte, care cu mâinile pe piept, şi care pe spate
şi cu mâinile pe lângă dânşii, iar fata doarme pe brânci, ori strânsă
făcută ghem, sau cu mâinile între genuchi.
- Aceasta este piaza rea a împărăţiei tale, răspunse filosoful;
de nu o vei depărta din casă, nu se va alege nici praful de d-ta şi de
copiii dumitale.
împăratul băgase şi el de seamă că se cam adevereau zisele
filosofului, că de când, adică, dobândise fata, d-atunci şi el dă
îndărăt. Dară nu ştia ce să facă, cum să scape de prăpăd pe cei
doisprezece copii.
Bietul împărat! şi acesta îi era copil. N-ar fi vrut, vezi, să piară
nici unul. în cele de pe urmă se lăsă după povaţa filosofilor. Ei
ziceau că mai bine este să piară unul şi să scape doisprezece,
decât toţi să ajungă ca vai de ei şi de râsul lumii.
Se îndoia împăratul, se îndoia împărăteasa să facă o aşa faptă,
dară înteţiţi de toate relele ce-i năpădeau din toate părţile, se
înduplecară la sfaturile celor mai aproape de dânşii, şi se hotărâră
în cele din urmă să facă o jertfă decât treisprezece.
Vorbi deci împăratul cu credinciosul său cum să facă. Să zică
adică că vrea să meargă la vânat, să ia şi pe fată cu dânsul, mai cu
seamă că tot zicea ea că-i place să vază cum merg oamenii la vânat,
şi să o lase acolo în pădure. Aceasta însă fără să ştie ea.
I se rupeau rărunchii împăratului de mâhnire pentru răpunerea
fiicei sale, se mâhni împărăteasa până în fundul sufletului ei când
îi aşeza merinde în coş, sub care puse primeneli, şi câteva
giuvaiericale d-ale ei.
Când fu căruţa gata, puse coşul cu merinde, un urcior cu apă,
şi se urcară şi ei, adică fata şi cu credincerul împăratului. Porniră
şi ajunseră într-o pădure mare. în urma lor acasă se boceau
împăratul, împărăteasa şi fraţii fetei, de-ţi venea să-ţi iei lumea în
cap.
Dacă ajunseră în pădure, stete căruţa mai d-o parte la o potecă,
luară cu dânşii coşul şi urciorul, şi plecară prin pădure după vânat.
Stând la un colnic, fata se dete să culeagă nişte floricele, să-şi facă
un mănunchi; iară credincerul împăratului umbla razna prin
pădure după păsărele, şi, încet, încet se depărta o bucată bună,
ajunse la căruţă, se puse într-însa şi pe ici ţi-e drumul.
Când băgă de seamă fata împăratului, credincerul nu e. Dădu
chiot, strigă, ţipă, dară nimeni nu-i răspunse. Ce să facă ea? iară
dacă văzu că dă îndeseară, fata se urcă într-un copaci, se uită
într-o parte, se uita într-alta, nu care cumva vede vro colibă ceva.
Nu e. Se mai întoarse de se mai uită şi în alte părţi şi zări, tocmai
ee! într-o depărtare licărind o lumină ca o steluţă. Atunci se dete
jos şi cu coşul într-o mână, iar cu urciorul de apă într-alta, târâş
după dânsa, merse drept la lumina ce zărise.
Aci dacă ajunse, dete peste o colibă, în care ardea un opaiţ în
ciob. Bătu la uşă şi-i deschise. Acolo şedea o bătrână cerşetoare.
Fata se rugă ca să o adăpostească şi pe dânsa. Săraca o primi; dară
îi spuse că n-are ce să-i dea de mâncare fiindcă tot avutul ei este o
găină, un căţel şi o pisică.
Fata scoase din coş şi dete şi bătrânei.
A doua zi când se sculară, bătrâna începu să se vaiete că i-a
murit găina pe cuib. Ea se plângea acum că are să moară de foame,
deoarece cu ouşorul ce lua de la găină pe fiecare zi se hrănea ea.
Biata fată de împărat îi dete o giuvaierica d-ale ei, ca să-şi
cumpere o altă găină cu care să se hrănească.
Baba cam cu mârâială, cam de voie, cam de nevoie, primi darul
fetei şi tăcu.
A doua noapte îi muri căţeluşul. Atunci ea zise:
- Fata mea, să-ţi iei ale trei fuioare şi să te duci din casa mea,
că de când ai venit tu, pagubele se ţin lanţ. Căţeluşul ăsta nu l-aş
fi dat nu ştiu pe ce, fiindcă îmi păzea coliba, şi-l am de atâtia mari
de ani.
- Lasă, mămuşoară, nu te supăra, îti dau eu cu ce să-ti cumperi
altul, ba încă să-ti mai şi rămâie.
Şi scoase de-i mai dete o giuvaierica.
A treia zi găsiră şi pisica moartă.
- Să te duci, fetico, din casa mea, zise baba şi îndărăt să nu te
mai întorci. Te văz a fi fată de oameni, te văz că ai scule, dară lipsă
de aşa bogăţii. Mai bine eu cu sărăcia mea şi să trăiesc în ticnă. De
când ai venit tu, belelele mi-au tăiat inima. Du-te, dragul mamei,
şi ia împreună cu tine tot ce ai adus în casa mea şi bun şi rău.
Fata n-avu încotro, şi cată să plece din coliba babei, înainte
însă d-a pleca, se dezbrăcă de hainele sale cele bune şi ceru de la
babă nişte zdrenţe d-ale ei. Baba, ca să scape de dânsa, căută pe
după perne, pe sub pat, pe culme, şi-i dete nişte ţoale de puse pe
dânsa, numai să se ducă din casa ei.
Hainele ce le lăsă fata, baba le scoase din casă şi le dete în
celarul ce avea lângă coliba ei.
Şi aşa fata îmbrăcată în haine de cerşetoare, plecă din casa
babei şi începu a orbecăi prin bungetul cela de pădure, că doar
d-o găsi vro potecă care să o scoată la lume.
Şi tot mergând aşa, dete peste o stână de oi. Acolo nu găsi pe
nimeni, căci stăpânii erau trei tovarăşi, care se duceau câte trei cu
oile. Aci dacă ajunse, fata împăratului se puse de mătură coliba,
rândul fiecare lucru la locşorul lui, făcu focul şi atârnă căldăruşa
de mămăligă în crăcane. Până una, alta, mai spălă vasele, precum
şi vedrele şi hârdaiele în care adunau ciobanii laptele. Apoi se
ascunse.
Venind ciobanii şi văzând toate astea, se mirară. Se uitară
încoace şi încolo, dară nu văzură pe nimeni. Atunci ziseră:
- Cine ne-a făcut ăst bine, de va fi băiat, frate să ne fie, iară de
va fi fată, soră să ne fie.
Fata împăratului atunci se arătă. Ea se rugă să o primească a
locui cu dânşii căci era o nenorocită şi n-avea unde să se adăpos-
tească, nici să-şi plece capul.
Ciobanii o primiră şi îi spuseră ce are să facă. Seara când veniră
găsiră iarăşi toate gata, şi de mâncărică şi hârdaiele, în care făceau
brânză, curate, şi toate bune la stână.
însă unul din tovarăşi se plânse că nu ştie ce au oile de tânjesc
de azi-dimineaţă: pasămite dase boala în ele, căpiaseră ori nu ştiu
ce li se întâmplase.
A doua zi se plânse altul că a dat vărsatul în oi, şi nu ştie câte
vor scăpa.
A treia zi altul veni cu nu ştiu ce brumă de oi. El spuse că
voind a trece peste o punte, pe unde trecea în toate zilele cu oile,
de astă dată nu ştie cum îşi făcu nălucă o oaie şi sări în râu, după
dânsa alta, după asta alta, până ce se năpustiră oile şi săriră mai
toate în râu. Se sili bietul cioban să le oprească, dar aşi! pe dracul
să-l opreşti? când intră spaima în oi, degeaba toată munca; abia
scăpase vro câteva oi, cu care veni acasă.
Se luaseră de gânduri bieţii ciobani, cum de în cele trei zile de
când venise fata aia la stâna lor să dea ei peste o aşa pagubă. Ei
văzură că surata lor trebuie să fie piază rea, şi că a căzut ca o
pacoste peste dânşii. Atunci se vorbiră ca să o gonească de la dânşii,
şi îi ziseră:
- Surată, cum ai venit, să te duci de la noi unde mila Domnului
te va povăţui. Noi nu te mai putem ţine. Tu ai intrat în coliba
noastră cu sărăcia. Paguba ce am încercat în aceste trei zile de
când eşti tu la noi, nici în zece ani nu o vom putea pune la loc.
Fata n-avu ce zice. Văzu şi ea că aşa este. Se sculă dară şi
cerându-şi iertăciune de răul ce le făcuse fără voia ei, plecă într-o
doară, ia aşa peste câmp unde o vor duce-o ochii. Şi mergând ea
cu inima plină de obidă şi cu lacrămile şiroaie, zări într-o depărtare
mare nişte palaturi. întinse pasul şi se duse într-acolo ca să nu
însereze pe drum. Acolo şedea o arăpoaică bogată.
Se rugă de slugile palatului să o primească. Arăpoaică, care o
văzuse de sus când intră pe poartă, porunci să o aducă înaintea
ei. Cum o văzu, o cunoscu, şi puse de o îmbăie frumos, o îmbrăcă
cu nişte haine curate, şi o luă pe lângă dânsa.
Şi aşa, într-o zi arăpoaică o puse să-i caute în cap, căci, zice-se
că arapii cât de curaţi să fie, tot se găsesc condrăţei în capul lor:
pentru că le e părul îmbâcsit, pâslos şi des, nevoie mare! Fata
împăratului văzând în capul arăpoaicei, ce nu mai văzuse de când
o făcuse mă-sa, i se făcu scârbă şi îi veni să scuipe.
Se uită în dreapta, se uită în stânga, şi nu-i dete de ochi decât
scumpeturi, pe care îi fu milă să scuipe. Să se ducă ceva mai încolo,
nu putea, căci arăpoaică adormise cu capul în poala ei. Se apucă
şi ea de scuipă în laţele arăpoaicei.
Arăpoaică, ca dracu, simţi şi odată se sculă. Ea se uită cu milă
la fată, şi îi zise:
-Să nu te ştiu cine eşti, ai vedea tu ce ai păţi din mâna mea.
Dară aşa, te iert. Să te găteşti să mergem la un loc. Zi să prinză
caii la căruţă.
Până se gătiră ele, căruţa trase la scară. Se deteră jos şi se
puseră în căruţă. Arăpoaică spuse vizitiului unde să meargă.
Pe drum însă învăţă şi pe fată ce să facă acolo unde merg.
Abia sfârşi de vorbit arăpoaică şi ajunseră în curtea unui palat
cu mii de mii de cămări. Cum se dară jos din căruţă, arăpoaică
merse la o cămară unde erau doi oameni: unul tânăr şi gras, şedea
într-un pat de aur răsturnat şi se juca cu două gheme de mătase;
altul moşneag umbla de colo până colo şi astâmpăr nu mai avea.
El se cocoşase de muncă, era trenţăros şi slab şi pipernicit de credeai
că este altă aia, nu fiinţă de om. Pasămite, tânărul era norocul
fetei, iară bătrânul norocul arăpoaicei.
Cum văzu fata pe tânăr, jucându-se cu ghemele de mătase,
odată se repezi la dânsul, după cum o învăţase arăpoaica, îi smulse
ghemele din mână, şi pe ici ţi-e drumul! Ieşi fuga, se sui în căruţă,
vizitiul dete bice cailor şi nu statură decât tocmai acasă.
Cela, greoi şi mototol cum era el, până să se scoale, până să
iasă afară, până să se ia după dânsa, rămase cu buzele umflate, că
n-o mai putu ajunge şi întorcându-se căruţa, luă şi pe arăpoaica
şi o duse şi pe dânsa acasă.
Tocmai atunci împăratul locului aceluia se hotărâse să se
însoare, că era holtei. Logodnica îi ceruse să-i facă o haină de o
mătăsărie foarte scumpă. Făcu ce făcu împăratul, găsi o asemenea
mătăsărie şi o şi daseja croitor. Dară ce-i faci necazului, că
mătăsăria nu ajungea, îi mai trebuia un petec. Puse împăratul
să-i caute petecul, dară asemenea mătăsărie nu se mai găsi în
toată împărăţia.
Ei! cum rămâne cu haina miresei? Dacă n-o face-o după şartul
ei, logodnica nu o primeşte; dacă n-o găsi petecul ce-i trebuia,
rămâne haina neisprăvită. Şi aceasta nu se putea, adică să rămâie
nunta dintr-un fleac de nimic.
Mai pusese împăratul oameni de cercetară şi află că la arăpoaica
cutare se găseşte un petec de mătăsărie aidoma celeia ce căuta
împăratul, şi tocmai atât cât îi trebuia.
Pasămite în ghemele luate de fata împăratului de la norocul ei
cel leneş se afla acel petec de mătăsărie.
Trimise împăratul oameni să-l cumpere. Arăpoaica le spuse că
petecul îl dă celuia ce îi va da aţâţi galbeni care să tragă la cumpănă
cât şi mătăsăria. Puse, deci, într-un taler al cumpenei petecul de
mătăsărie şi îndată braţul cumpenei cu petecul se lăsă jos. Puse şi
galbeni în celălalt taler, dară el rămase sus. Mai puse, mai puse şi
iară mai puse, dară cumpăna nu se lăsa în jos, puseră oamenii
împăratului toţi banii ce avură la dânşii, cumpăna sta tot sus.
Atunci se duseră de spuseră împăratului. Se miră împăratul de
întâmplarea aceasta. Trimise câţiva saci cu galbeni, dară trimişii
se întoarseră şi spuseră că diavoliţa de cumpănă nu vrea să se lase
în jos deloc, deloc. Atunci împăratul luă cu dânsul încă câţiva saci
cu galbeni şi se duse singur, ca să vază cu ochii lui astă minune,
căci altfel nu-i venea să crează.
Ajungând şi intrând în casă la arăpoaică, văzu pe fata împăra-
tului, ceea pe care o gonise tatăl său, împăratul, ca p-o piază rea,
şi-i rămase la inimă. Vezi că nu era urâtă; avea nuri, avea pe
vino-ncoace, cum se zice, avea învăţătură, mă rog, dacă era fată
de împărat, dară fusese seacă de noroc.
Văzu şi împăratul cumpăna. Braţul cu talerul în care erau puşi
banii sta sus! Puse un sac cu galbeni de care îi adusese, şi ca să se
lase cumpăna în jos, ba. Mai puse unul, ba încă unul, cumpăna
habar n-avea. Puse toţi sacii, cumpăna pare că era proţăpită acolo
sus. Atunci ce-i veni împăratului, se sui şi el dasupra banilor, cam
cu necaz, şi odată braţul cu talerul în care era puşi banii se lăsă în
jos şi stătu drept la linie, tocmai pe tocmai cu acela în care era
petecul de mătase, veni adecă la cumpăna dreaptă.
- Care va să zică, petecul de mătase se poate cumpăra numai
cu mine, zise împăratul, care înţelesese el noima acestei cumpene,
ca un împărat ce era el acolo.
- Cam aşa, împărate, răspunse arăpoaică.
- Apoi dacă este aşa, mie mi-ar fi voia să stric logodna cu
năzuroasa aia de fată cu care sunt în vorbă, când aş şti că stăpâna
mătăsăriei ăştia m-ar vrea.
- Cum socoteşti d-ta că n-ar vrea ea, răspunse iarăşi arăpoaică,
când d-ta vezi bine că însuşi petecul de mătăsărie al cui este el te vrea.
Şi aşa se făcu vorba şi apoi nunta, nu după multă vreme, cu
mare veselie şi dragoste.
Darămite tatăl, muma şi fraţii fetei când auziră de una ca asta,
ce bucurie gândiţi că n-avură?
Se întrolocară cu toţii cu totul şi făcură o nuntă d-alea
împărăteştile de se duse vestea de dânsa.
Şi încălecai p-o şea etc.
