BALAURUL CEL CU SAPTE CAPETE de PETRE ISPIRESCU
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea
şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni.
Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case
şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care
îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea
şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se
făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios
balaur, dară în deşert.
Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi
cu yrajele lor cu tot.
în cele din urmă, dacă văzu împăratul că toate sunt în deşert,
hotărî ca să dea pe fiica lui de soţie şi jumătate împărăţia sa
acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la
toată lumea hotărârea sa.
Iară după ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră
să meargă împreună la pândă şi să mântuiască ţara de un aşa
balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dânşii ca să facă un foc la
marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia
balaurul, şi în care cetate era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea
să privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalţi să se
odihnească; şi, ca nu care cumva cela care ar fi de pândă să doarmă
şi să vie balaurul să-i mănânce d-a gata, făcură legătură ca cela
care va lăsa să se stingă focul să fie omorât, drept pedeapsă dacă
va dormi când ar trebui să fie deştept.
Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de român,
ştii colea, care auzise de făgăduinţa împăratului şi venise să-şi
încerce şi el norocul.
Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc aproape de groapă şi se
puseră la pândă.
Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se
întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul
soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieşi
balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii care dormeau pe
lângă foc.
Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară,
îmbărbătându-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra
balaurului cu sabia goală în mână, şi se luptă cu dânsul, până îi
veni bine, şi hârşt! îi tăie un cap, hârşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa
câte unul, câte unul, până îi tăie şase capete.
Balaurul se zvârcolea de durere şi plesnea din coadă, de te
luau fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi
obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi.
Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate
puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi
capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lăsă din ea, fiară
spurcată, şi curse, şi curse, până ce stinse şi foc şi tot.
Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins,
când s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura le era ca să omoare
pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi şi scoase
limbile din capetele balaurului, le băgă în sân şi iute, cum putu,
se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea
undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să
aţâţe şi el pe al lor ce se stinsese.
Cată într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai
uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare
nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni
într-acolo.
Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe
Murgilă, şi pe care îl opri în loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse
după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o
lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să
dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copac în spinare,
care zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu
spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copac de cealaltă
parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se
ducă la treaba lui.
Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu
spatele la copacul care i-l arătă viteazul şi, pe când împingea, el
o legă de copac cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut.
Nu făcu multă cale şi întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi
da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miază-
noapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dânsul
la bună rânduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de
cap. Apoi plecă înainte şi se duse până ce ajunse la o peşteră mare,
în care zărise focul.
Aici dete peste alte nevoi, în peşteră acolo trăiau nişte oameni
uriaşi care aveau numai câte un ochi în frunte. Ceru foc de la
dânşii, dar ei, în loc de foc, puseră mâna pe dânsul şi-l legară.
După aceea aşezară şi un cazan pe foc cu apă şi se găteau să-l
fiarbă, ca să-l mănânce.
Dară tocmai când era să-l arunce în căldare, un zgomot se auzi
nu departe de peştera aceea; toţi ieşiră, şi lăsară pe un bătrân de
ai lor ca să facă astă treabă.
Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiaşul, îi puse
gând rău. Unchiaşul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul
îndată puse mâna pe un tăciune şi-l azvârli drept în ochiul
bătrânului, îl orbi, şi apoi, fără să-i dea răgaz a zice nici cârc! îi
puse o piedică şi-i făcu vânt în cazan.
Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, şi scăpă cu
faţă curată.
Ajungând la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă şi
fugi până ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă şi pe dânsa, şi apoi
se duse şi la Murgilă pe care îl trimise să-şi vază de treabă.
Când ajunse la tovarăşii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse,
vezi, încă a se arăta albul zilei, atât de lungă fu noaptea, fiindcă
voinicul îi oprise cursul, şi aşa avu timp destul să colinde după
focul care îi trebuia.
N-apucă să aţâţe focul bine şi tovarăşii săi, deşteptându-se,
ziseră:
- Dară lungă noapte fu asta, măi vere.
- Lungă da, vericule, răspunse viteazul.
Şi se umfla din foaie ca să aprinză focul.
Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se
cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii şi un
lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii şi cu mare mirare băgară de
seamă că capetele balaurului lipseau, iară viteazul nu le spuse
nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dânşii, şi
se întoarseră cu toţii în oraş.
Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic, cu
mare de uciderea balaurului, de laudă sfântului că trecuse noaptea
aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica până în naltul
cerului pe mântuitorul lor.
Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frământa
deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea
împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci
el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie.
Pasămite, bucătarul împăratului, un ţigan negru şi buzat, se
dusese d-a minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau la
pândă. Şi dacă dete peste dânşii dormind şi peste dihania spurcată
fără răsuflare, el se aruncă cu satârul de la bucătărie şi-i tăie
capetele. Apoi merse la împăratul cu capetele şi i le arătă, fălindu-se
că el a făcut izbânda.
Iară împăratul dacă văzu că se înfăţişează bucătarul curţii cu
izbândă, făcu o masă mare, ca să-l logodească cu fie-sa, şi pusese
în gând să facă o nuntă, unde să cheme pe toţi împăraţii.
Ţiganul arăta la toată lumea hainele sale pe care le umpluse
de sânge, ca să fie crezut.
Când ajunse viteazul nostru la palat, împăratul cu voie bună
şedea la masă, iară cioropina sta în capul mesei pe şapte perne.
Cum ajunse la împărat, îi zise voinicul:
- Preaînălţate împărate, am auzit că oarecine s-ar fi lăudat
către măria ta că el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevărat, măria ta, eu
sunt care l-am omorât.
- Minţi, mojicule, strigă ţiganul îngâmfat, şi poruncea sluji-
torilor să-l dea afară.
împăratul, care nu prea credea să fie făcut ţiganul astă voinicie,
zise:
- Cu ce poţi dovedi zisele tale, voinicule?
- Zisele mele, răspunse viteazul, se pot dovedi prea bine,
porunciţi numai ca mai întâi să se caute dacă capetele balaurului,
care stau colea la iveală, au şi limbile lor.
- Să caute, să caute, zise bahniţa.
El însă o cam băgase pe mânică, dară se prefăcea că nu-i pasă.
Atunci căutară şi la nici unul din capete nu găsiră limbă, iară
mesenii înmărmuriră, căci nu ştiau ce va să zică asta.
Ţiganul, care o sfeclise detot, şi care se caia de ce n-a căutat
capetele în gură, mai nainte de a le aduce la împăratul, strigă:
- Daţi-l afară că e un smintit şi nu ştie ce vorbeşte,
împăratul însă zise:
- TU, voinicule, va să zică ne dai să înţelegem că acela a omorât
pe balaur care va arăta limbile.
- Fugi d-acolo, împărate, zise ţiganul care tremura ca varga şi
se-ngălbenise ca ceara, nu vezi că calicul ăsta este un deşucheat,
care a venit aici să ne amăgească?
- Cine amăgeşte, răspunse voinicul liniştit, să-şi ia pedeapsa.
El începu apoi a scoate limbile din sân şi a le arăta la toată
adunarea, şi de câte ori arăta o limbă de atâtea ori cădea şi câte o
pernă de sub tigan, până ce, în cele din urmă, căzu şi el de pe
scaun, atât de tare se speriase dihania.
După aceea voinicul nostru spuse toate câte a păţit, şi cum a
făcut de a ţinut noaptea atât de mult timp.
Nu-i trebui împăratului să se gândească mult şi să vază că
voinicul care vorbea avea dreptate, şi cum era de supărat pe ţigan,
pentru mişelia şi minciuna lui cea neruşinată, porunci şi numai-
decât se aduse doi cai neînvăţaţi şi doi saci de nuci; legă pe ţigan
de coziele cailor şi sacii de nuci şi le dete drumul.
Ei o luară la fugă prin smârcuri, şi unde cădea nuca, cădea şi
bucăţica, până ce s-a prăpădit şi ţigan şi tot.
în urmă pregătindu-se lucrurile, după câteva zile făcu nuntă
mare, şi luă românaşul nostru pe fata împăratului de soţie, şi ţinu
veselie mare şi nepomenită mai multe săptămâni, puindu-l şi în
scaunul împărăţiei, iară fata lăcrăma şi mulţumi lui Dumnezeu că
a scăpat-o de sluţenia pământului, de harapina spurcată.
Eram şi eu p-acolo şi dedeam ajutor la nuntă, unde căram apă
cu ciurul, iară la sfârşitul nunţii aduseră un coş de prune uscate să
arunce în ale guri căscate.
încâlceai p-o şa etc.
