VOINICUL CEL FARA DE TATA de PETRE ISPIRESCU
A fost odată ca niciodată etc.
A fost un împărat ş-o împărăteasă. Ei aveau numai o fată şi o păzea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie să iasă nici până în grădină fără dădacă ei. Aceasta o ţinea de aproape şi n-o scăpa din vedere nici cât ai da în cremene. Fata, tot şezând la fereastră, vedea pe un june fluieră-vânt umblând de colo până colo. într-o zi uitându-se la el, o văzu şi el şi, ţintind ochii în ochii ei, ea simţi un fior, apoi ca o scânteie de foc o arse ceva la inimă. Se trase fata de la fereastră şi spuse dădacă-sei ce i se întâmplă. Atunci dădacă ei îi zise:
- Ci ia fugi şi d-ta de la fereastră! Ce tot te zgâieşti şi te uiţi la
toţi d-alde taie câinilor frunză.
Nu trecu mult şi fata începu a nu se simţi bine. Pasămite luase
în pântece, fără ştirea lui Dumnezeu. Spuse dădacă-sei. Aceasta
se da de ceasul morţii de ciudă, cum de să se întâmple una ca asta,
fără să ştie fata de bărbat. Frica ce le cuprinsese pe amândouă era
de nepovestit.
- Ca ce o să zică tată-tău acum când va afla, se văieta dădacă,
ce o să-i răspunz eu, când mă va întreba?
- Cum o să mă înfăţişez eu acum înaintea tată-meu cu bortul
la gură, zise şi fata, când numai unul Dumnezeu ştie cât sunt de
nevinovată?
Şi în adevăr că tată-său era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o
dată cu capul.
Se duseră, deci, şi povesti împărătesei toată întâmplarea, şi se
rugară de dânsa, ca să intre ea la împăratul cu mijlocire de iertare.
Când auzi împărăteasa de cele ce se întâmplase, se luă cu
mâinile de păr. Ea zicea că este peste poate ca să rămâie cineva
însărcinată din vedere. Vezi că ea ştia cum merg lucrurile în lume.
Şi la o minune ca aceasta nici că se aştepta.
Lucrurile nu puteau rămâne mult timp acoperite, împărăteasa,
de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată şiritenia.
Când auzi împăratul de aste năpaste, se făcu foc de mânie.
Răcnea ca un leu:
- Cine să fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi
ai bătrâneţelor mele? Cu moarte să se omoare, în furci să-l atârne.
Praf şi pulbere să se aleagă de capul lui!
împărăteasa îl luă cu binişorul şi-l mai domoli olecuţă.
Vezi că el nu punea crezământ pe spusele fiicei sale şi ale
dădacei. El ştia că astfel de întâmplare nu se mai auzise. După ce
dojeni cu dojana împărătească pe dădacă, oropsi pe fie-sa cu urgie.
Porunci de făcu o corăbioară, puse pe fată într-însa, şi lângă ea
cinci pâini şi un urcioraş cu apă, şi îi dete drumul pe gârlă spre a
se duce unde mila Domnului o va scoate.
Mergând corăbioară pe apă, ea se ruga lui Dumnezeu cu
zdrobire de rărunchi ca să o scoată la liman bun, ca unul ce
cunoaşte nevinovăţia ei, şi ca pe una ce nu se ştia la sufletul ei cu
nici o prihană.
Câteva zile se bălăbăni ea aşa cu valurile apelor, în ziua a treia
îi veni ceasul naşterii, şi făcu un dolofan de copil ca un îngeraş.
Biata femeie! căci n-avu ei nici un ajutor omenesc în ziua necazului,
decât suferinţele ei, şi alinător pe Dumnezeu! se mângâia oarecum
în sufletul ei că se ştia nepângărită.
Şi vrând Dumnezeu cu dânsa, corăbioara, într-una din nopti,
se opri. Ea simti că corabia nu mai merge; sta pe loc. Până la ziuă,
îi ticâi inima de frică, neştiind pe ce ţărmuri se va fi oprit. Când se
lumină, văzu că corăbioara poposise de marginea unei păduri.
Ieşind la uscat cu copilaşul în braţe, rătăci încoa şi-ncolo prin
pădure. Apoi se aşeză în scorbura unui copaci mare şi gros ca
butia. Acolo stete ea mai mulţi ani, hrănindu-se cu ierburi şi
rădăcini, ori cu roadele unor copaci. Ea îşi creştea copilaşul cu
drag.
Ea făcu din ramurile unui copaci un leagăn în care îşi punea
copilul ziua; iară noaptea nu-l depărta de la sânul ei, şi, pentru
scăldătoare, se ducea la vadul de la albia unui pârâiaş ce curgea
p-aproape d-acolo. Acoperământ le era cerul cu stelele; tovarăş
de jucării copilului îi era florile câmpului, paserile cerului, flutureii
şi gângăniile.
După ce se făcu mai măricel, mă-sa îl învăţă la vânat şi-i spunea
cu lacrămile în ochi cum a fost ea crescută şi cum este nevoită să-l
crească pe dânsul. Iară el asculta şi băga la cap toate cele ce îi
spunea mă-sa.
Mai mărindu-se el oleacă, începu a cată vânat mai pe departe
de locuinţa lor. Iară într-una din zile zări un palat în depărtare. El
îşi aduse aminte de cele ce îi spusese mă-sa despre palaturile
tată-său şi i se păru că se cam aseamănă. Dete fuga şi spune mă-sii
ceea ce descoperise. A doua zi plecă cu mă-sa de mână şi, ajungând
la aceste palaturi, mumă-sa îi spuse că acelea nu sunt ale tatălui
ei; dară că tot cam aşa sunt şi ale împăraţilor din lume.
Mai trecu ce mai trecu şi mai mărindu-se şi dânsul, într-una
din zile, ducându-se iarăşi la vânat, cum, cum, el se pomeni iarăşi
dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el îşi luă inima în
dinţi şi intră în curte. Pasămite palatul acela era al unor zmei.
Flăcăiandrul nostru cel viteaz, carele nu ştia ce este frica, intră şi
în palat. P-aci, p-aci era să-şi iasă din minţi de mirare şi să-şi piarză
cumpătul dând de atâtea lucruri, ce nu mai văzuse el în viaţa lui.
Când, ce să vezi d-ta? odată îi ieşi înainte trei zmei. Aceştia erau
stăpânii palatului. Şi unde se repeziră la dânsul de pare că să-l ia
în unghii, şi cu grai răstit, dojenindu-l, îi ziseră:
- Cum de ai cutezat spurcatule, să ne calci casa?
Voinicul nu zise nici cârc! ci, aducând toroipanul, mai iute decât
fulgerul păli pe unul la dreapta, pe altul la stânga, de nu ştiură de
unde le veni trăsnetul, şi îi culcă la pământ. Şi nici că se mai mişcară
din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde.
Al treilea zmeu, văzând cum merge treaba, pieri dinaintea lui
ca o nălucă, şi se duse de se ascunse în pivniţă. Văzu el că nu
poate da piept cu un asemenea viteaz, şi se hotărî a-i purta
sâmbetele.
Voinicul de românaş, în dârdora luptei nu băgă de seamă ce se
făcu al treilea zmeu. Aşteptă ce aşteptă şi dacă văzu că nu mai
vine nimeni, el se întoarse, luă pe mumă-sa, o duse în acele palaturi
şi se aşeză acolo.
Umblând din cămară în cămară, dete peste armele zmeilor şi
se minună. Mă-sa îi spuse că văzuse în casa tatălui său asemenea
arme, şi îi arătă cum se întrebuinţează, îi prinse bine, căci văzu că
îi merge mai lesne la vânat. Acum începu a săgeta la căprioare şi
la ciute, căci până acum vâna numai păsărele cu laţul, şi îi era cu
greu.
Ajunsese ca el să fie tare şi mare în pădure. Nu era cine să-i
stea împotrivă. De multe ori nu venea cu zilele p-acasă.
într-una din zile, zmeul ieşi din pivniţă şi veni milogindu-se la
muma voinicului ca să-şi facă pomană cu el să-l primească la
curtea ei, căci zicea el că pribegeşte nu ştiu de cât timp orbecăind
prin acel bunget de pădure. Spuse că este un nenorocit carele se
rătăcise, umblând după vânat, şi da laudă Domnului că l-a
învrednicit a mai da peste fiinţe de oameni.
Ea, biet, care ştia ce este necazul şi lipsa, îşi plecă urechea la
rugăciunile cele viclene ale zmeului şi, făcându-i-se milă de
nenorocirile lui, îi făgădui că va vorbi fiului ei de dânsul.
Cum veni fiul său de unde era dus, ea îi spuse toată şiretenia
nenorocirii omului ce năzuia la mila lor, şi îl rugă să aibă milă de
ticăloşia lui, căci zicea ea, nu ştim cum ne va mai aduce şi pe noi
Dumnezeu.
Voinicului îi păru bine de astă întâmplare, mai cu seamă, gândea
el, că va fi barim o slugă în curte care să ţie de urât mă-sii, în lipsa
lui, şi să-i şi dea ajutor în trebile casei.
Nu-l cunoscu că este zmeu, când îl văzu, atât de bine ştiu
procletul a se schimba, îi spuse ce are de făcut şi îl primi să şează
la curtea lui.
Multele lipsuri, multele necazuri, multa mâhnire ce suferise
muma viteazului şi dorul cel mare de ţara ei, iară mai cu seamă
suferinţele ei când se gândea la ruşinea ce rămăsese asupra
numelui său în casa părinţilor ei, ea fiind nevinovată, o făcu de
lâncezea şi se topea d-a-n picioarele. Văzând-o zmeul aşa searbădă
şi tot fără voie bună, se încumese într-una din zile, pe când voinicul
era la vânătoare, şi o întrebă, dară se prefăcu că vorbeşte cu sfială:
- Cum bag de seamă, stăpână, nu prea ti-e bine.
- Nu mi-e bine, mă băiete, căci mi-e dor d-alde tata şi d-alde
mama, şi de ţara mea. Vezi că eu sunt fată de împărat, şi pentru o
năpaste ce a căzut pe capul meu pribegesc de sunt atâti mari de ani.
- Eu ştiu un leac pentru boala dumitale, stăpână; dară n-are
cine se duce să-l aducă.
Şi îi spuse o sumedenie de minuni ce făcuse leacul ce zicea că
ar fi bun pentru ea.
Când se întoarse de la vânătoare fiul ei, ea îi spuse că auzise de
la sluga lor, cum că de va mânca mere din mărul roşu se va face
sănătoasă.
El fu bun bucuros că auzise un leac să facă pe mă-sa sănătoasă,
şi se hotărî a se duce tocmai acolo să-i aducă leacul, îşi luă ziua
bună şi plecă.
Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise până atunci de aşa
ceva. Apucă şi el într-un noroc spre răsărit şi, mergând prin
desişurile pădurii, zări un palat mai frumos decât acela în care
şedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zână măiastră. Cum
o văzu el, îi căzu cu drag. Dară măiastră, ieşindu-i înainte, îl primi
după cum i se cuvenea, îl băgă în palat şi îl omeni ca pe un oaspe.
Din una, din alta, se înţeleseră la cuvinte. Vezi că, măre, aceasta
era scrisa lui. El nu mai văzuse până atunci alt chip de muiere,
decât p-al mă-si. Ş-apoi era atât de frumoasă şi de gingaşă, ca o
floare!
Ea încă avea la ce se uita la el; căci era un brad de românaş.
El se uitase acolo la dânsa. Când îşi aduse aminte că el plecase
să aducă mume-sei mere de la mărul roşu, voi să o zbughească.
Dară zâna măiastră îl opri şi-l întrebă unde se duce. Voinicul îi
spuse din fir până în aţă toată şiretenia. Zâna pricepu viclenia
zmeului şi tăcu. Apoi îl îndreptă ea spre locul acela cu mărul roşu,
şi-l şi învăţă cum să facă ca să ia merele. După ce-şi luă ziua bună
şi de la măiastră şi-i făgădui că se va întoarce pe la dânsa, porni; şi
aide, aide, merse cale lungă şi mai lungă, până ce, trecând ţări şi
mări, ajunse la o grădină ocolită numai de trandafiri. Intră înăuntru
şi dete peste mărul roşu, carele era sădit în mijlocul grădinii. El
cercă a se alătura de pom, dar pomul îi zise:
- Nu te apropia de mine, voinice, că îţi vei pierde viaţa şi e
păcat de dânsa.
Flăcăiaşul, ce nu ştia de frică, îi răspunse cum îl învăţase zâna:
- Nu te teme, pom oropsit, că te voi curăţa de omizi şi de
uscături.
Şi după ce-i tăie uscăturile şi îi luă omizile, culese trei merişoare
ca cele din rai şi se întoarse înapoi. Ajungând în pădure, dete pe
la zâna. Aceasta cum îl văzu, îl primi cu bucurie, îl puse într-o
cămară să se odihnească niţel, şi până una, alta, îi schimbă merele
şi îi puse altele în locul lor. Când se sculă voinicul, se grăbi a se
întoarce la mă-sa cu slujba făcută. Luă deci merele şi porni.
în vremea aceasta, procletul de zmeu se linguşea pe lângă muma
băiatului şi, cu ispite şi cu marghiolii, umbla să o dea în cap să se
planisească lui. Ea, biet, nu ştia unde bate diavolul de zmeu. Nu
cunoştea la sufletul ei ce sunt ispitele şi cursele dragostei, şi prin
urmare nu da nas spurcatului să se întinză. Ea ştia una şi bună: se
topea de dor după fiul său, după părinţii ei şi după ţara în care se
născuse. Când o căutai, era cu ochii scăldaţi în lacrămi.
Cum văzu pe fiu-său, săltă de bucurie. I se păru a înviora olecuţă.
Mancă din merişoarele ce-i aduse, şi i se păru bune. După ce mai
trecu, ea căzu iarăşi în piroteala de mai nainte.
Voinicul, văzând că sănătatea mă-sei tânjeşte, nu ştia ce să-i
mai facă spre a o mai înveseli. Iară dracul de zmeu atât de harnic
se arăta în ale slujbei, încât n-apuca să iasă bine vorba din gura
voinicului, şi el o ghicea; apoi se făcea luntre şi punte, ca să-i
îndeplinească voile. Voinicul băgă şi el de seamă tragerea de inimă
ce avea sluga spre a-i sluji cu credinţă, şi nu se caia deloc ca l-a
primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni.
într-una din zile, pe când voinicul era pe voie bună, zmeul se
apropie de el şi, cu grai milogit, îi zise:
- Stăpâne, cunosc iubirea ce ai pentru mămuliţa d-tale.
Lâncezeala de care pătimeşti, mie nu-mi prea place. De vrei vrea
să mă asculţi, nu vei greşi.
- Ştii tu ceva leacuri? spune, că te ascult.
- în ţara de unde sunt eu, oamenii pătimaşi de asemenea boală
fac tot ce se poate de aduc apă vie şi apă moartă de la muntii ce se
bat în capete. Această apă este leacul cel mai bun. Te văz că eşti
un mare viteaz şi am credinţă în sufletul meu că d-tale îti va fi mai
uşor decât altora a o aduce.
N-apucă să isprăvească vorba şi viteazul se duse la mă-sa. Fiind
acolo, el îi zise:
- Mamă, te văz tot galeşă, şi te pierzi d-a-n picioarele. Mă
duc, mamă, să-ţi aduc leacuri. La munţii ce se bat în capete este
apă vie şi apă moartă. Tocmai acolo mă voi duce, să-ţi aduc apă de
aceea.
- Nu te duce, dragul mamei; mila Domnului este cu noi; de va
vrea el să fiu bolnavă, măcar orice fel de apă îmi vei aduce, în
deşert va fi. Nu mă mai lăsa singură. Destul mi-a ros rărunchii
singurătatea. Mângâierea mea acum tu eşti, fătul meu, de voi mai
fi lipsită şi de dânsa, voi pieri.
- Fii bărbată, mamă, tine-ti firea până mă voi întoarce, şi ai să
fii veselă şi sănătoasă ca piatra, după ce vei bea apă vie.
Nu fu cu putinţă a-l ţine. Se găti şi plecă, în cale dete şi pe la
zâna măiastră. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie,
şi-i şi spuse unde se duce.
Zâmbi zâna când auzi şi văzu urcioarele ce-i dase zmeul. Nu
zise însă nimic care să-i dea vro bănuială, ci îi dete două borcane,
cu care să ia apă mai în grabă, şi îl învăţă cum să facă. îi zise că
tocmai la amiazi, când va fi soarele în cruci, să înalţe o prăjină şi
în vârful ei să puie o mahramă roşie. Muntii or cată la ea cu ochii
bleojditi; iară el, până s-or deştepta ei din buimăceală, să se repează
iute a lua apă cu borcanele din ambele fântâne. îi păru mult bine
voinicului pentru învăţătura ce-i dete. Apoi luându-şi ziua bună,
plecă. Merse, merse, merse, până ce, după o călătorie silită, ajunse
la locul cu pricina.
Făcu precum îl învăţase zâna; iară el d-a-n călarele, se repezi
printre munţi şi umplu borcanele. Când fu a se întoarce, muntii
prinsese de veste că oarecine a luat apă din fântână, şi începu a se
bate iarăşi în capete. Tocmai atunci şi voinicul se întorcea. Şi dacă
nu se grăbea a ieşi mai iute, acolo îl prăpădea. Scăpă însă cu faţă
curată. Numai coada calului o apucă şi acolo rămase pe jumătate.
De atunci, vezi, este calul cu coada jumătate de carne şi jumătate
de păr.
Când se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zâna. Ea, ca şi de la
rând, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa,
puindu-i alta în locul celei ce adusese el. Sculându-se după somn,
luă borcanele cu apă şi veni acasă. Atâta îi fuse mă-sii, ca să-l
vază. Nu ştia ce mai făcea de bucurie, îl săruta şi p-o parte şi pe
alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse
niţel suflet. Vorbă să fie! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria
pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă.
Zmeul se da de ceasul mortii când îl văzu că s-a întors cu isprava
făcută. El bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împă-
ratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de
râs; căci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea
nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lângă dânsa cu şosele,
cu momele. Nici că visa despre ce avea de gând procletul de zmeu.
Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă1 cu voinicul.
Ci voia să-l piarză prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de mă-sa,
ca să-şi izbândească pentru moartea fraţilor săi.
Dară nu-i ajută Dumnezeu.
Voinicul din când în când mergea la vânătoare, şi da şi câte o
raită pe la zână. Nu trecu mult şi el băgă de seamă că mă-sa nu se
îndreptează, ci găinează şi se topeşte de pe picioare. Se întrista
în inima lui când vedea că nu-i dă înde bine şi că nu-i poate da
nici un ajutor.
Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frământă cu
firea pentru sănătatea mă-sii, se apropie de dânsul într-o zi şi-i
mai zise într-o doară; căci se temea spurcatul a-l mai îndemna.
Teama lui era să nu se deştepte voinicul şi să-i ghicească cugetele
lui cele viclene.
- Am auzit şi eu, stăpâne, pe când eram copil că oamenii mari
când sunt pătimaşi de lângezeală şi copiii când bolesc de boală
câinească, se tămăduiesc de va mânca un purcel de la scroafa de2
sub pământ. Mi se rupe inima din mine când văz pe buna mea
stăpână cum i se stinge viaţa din sine. Dară nici pe d-ta nu te
îndemn a te duce, căci mare primejdie va cădea pe capul aceluia
ce se va cerca a fura purcelul, de nu va izbuti.
- Nu sporovoi mai mult, îi răspunse voinicul, eu nu ştiu ce
este primejdie şi frică.
Numaidecât şi puse la cale cele de trebuinţă pentru o călătorie
mai lungă. Mă-sii îi spuse că se duce la vânătoare. Plecă şi dete şi
pe la zână, căreia îi spuse ce avea de gând să facă. El ştia, vezi, că
sfaturile ei îi prinsese mult bine.
Zâna, după ce îl învăţă cum să facă să izbutească, îi dete un
săpun, un pieptene şi o perie, ca să-i fie de slujbă. El plecă şi
merse, merse, până ce ajunse la o pădure deasă şi întunecoasă,
de abia putea să răzbească. Bâjbâi el p-acolo până ce dete de
ghizuina scroafei. Cum să se apropie el? Căci ghizuina era
încongiurată de buşteni şi de rascote, de nu se putea atinge nici
pasăre măiastră.
Voinicul făcu precum îl învăţase zâna. Sapă un şanţ adânc până
ce ajunse sub culcuşul scroafei. Intră acolo şi aşteptă până ce veni
scroafa să se culce. Purceii erau toti în păr la ugerul scroafei şi
sugeau. Mai-nainte de a răsări luceafărul porcilor, când toti porcii
se deşteaptă, adormiţi fiind purceii cu ţâţa în gură, voinicul băgă
mâna binişor şi apucă un purcel, dar aşa de binişor îl apucă şi aşa
de uşor îl trase, încât scăpă ţâţa din gură fără să simtă, îl apucă
numaidecât de bot ca să nu guiţe, şi p-aici ti-e drumul.
Dracul de scroafă băgă de seamă că o ţâţă i se răceşte. Se
deşteptă şi văzu că un purcel îi lipseşte. Se luă după voinic. Şi cu
toate că telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îl ajunse.
Când văzu că are să-l înhaţe cu coltii ei, voinicul aruncă săpunul.
Atunci unde se făcu un noroi cleios şi puturos, de ţi se scutura
carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pământ.
Scroafa făcu ce făcu, se zvârcoli prin ăl noroi şi se tărbăci de nu
o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce dracu e. Scăpă din nomol şi se
luă după voinic, într-o clipă îl ajunse. Când văzu zorul, voinicul
aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul
drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse
cu colţii săi şi sparse zidul, făcând o gaură numai cât putea ea să
treacă. Şi să te ţii după dânsul.
Dacă văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria.
Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura
nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase,
şi roase la copaci, până ce-şi făcu drum, şi după dânsul! până ce,
când fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zână. Aceasta ieşi
numaidecât, întinse mâna, şi strigă:
- înapoi, scroafă ruşinoasă, şi teme-te de urgia tatălui meu!
Când îi auzi glasul, scroafa rămase încremenită, şi plină de
ruşine se întoarse. Mergea şi se tot uita îndărăt; pare că tot nu-i
venea a crede ceea ce văzuse şi auzise.
Se culcă şi de astă dată niţel voinicul, ca să se odihnească, iară
zâna îi schimbă purcelul, puindu-i altul în locul lui. După ce se
deşteptă, se întorcea la mă-sa cu voie bună, de isprava ce făcuse.
Venea, nene, cu căciula într-o parte, cu purcelul în braţe şi
cântând din frunză.
Când, iată că se întâlneşte cu trei inşi. Pasămite era Vântul,
Căldura şi Gerul. El îşi luă căciula din cap, şi cu multă plecăciune
îi zise:
- Noroc bun să dea Dumnezeu, nea Vântule.
- Cale bună, dragul meu, îi răspunse Vântul.
- Da ce, mă, numai Vântului te ploconeşti? îi zise Căldura.
Nu ştii tu oare că eu pot să las o zăpuşeală şi o arşiţă, de să fiarbă
maţele din tine?
- Nu-mi pasă de nimic, răspunse voinicul, numai Vântul să-mi
bată.
- N-ai auzit tu oare de mine, mă, îi zise şi Gerul, că eu am
putere să dau un frig şi o geruială peste tine, de să îngheţe maţele
în tine?
- Habar n-am, răspunde şi el, numai Vântul să nu-mi bată.
Şi încet, încet, ajunse acasă. Când îl văzu alde mă-sa şi auzi
peste câte prăpăstii a dat, muri şi învie de bucurie că-l mai văzu o
dată în carne şi oase.
îi dete de mancă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o
uşurare.
Să înnebunească zmeul de ciudă! Văzu el că nu poate altfel să
răpuie pe voinic, decât prin viclenie. Cată deci vreme cu prilej ca
să-şi puie în lucrare cugetul său cel nelegiuit.
Intr-o zi când voinicul se întorsese de la vânat şi era ostenit
peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor trandafiri. Zmeul
dete peste dânsul şi-l făcu bucăţi, bucăţi, cu paloşul pe care îl
purta totdeauna ascuns la dânsul. Şi ca să nu bage de seamă mă-sa,
puse toate bucăţelele în dăsagi, le aşeză pe cal şi, dând câteva
bice calului, îl dete pe poartă afară.
Calul fusese al zânei. Ea îl dedese în dar voinicului când fu a se
duce la mărul roşu. El acum, dacă se văzu gonit, alergă drept la
stăpână-sa. Ea, cum îl văzu viind fără stăpânu-său, pricepu că
trebuie să fie vro drăcie la mijloc. Se dete jos, şi ce văzu se
spăimântă. Luă deci desagii, îi aduse în casă la ea şi luă bucăţică
cu bucăţică, os cu os, şi le aşeză una lângă alta, fiecare la locşorul
lor. După aceea turnă apă moartă peste dânsele. Ele se închegă,
lipindu-se una de alta; pielea se făcu ca piftia, întrupându-se. îl
stropi şi cu apă vie şi se însufleţi; dară mut şi surd. Atunci îi dete
să mănânce un măr de care adusese el şi îi veni grai. Luă şi purcelul
scroafei de pe sub pământ şi îl făcu să-i guiţe la urechi şi îi veni
auz: Atunci zise:
- Dară greu somn doimii, soru-mea.
- Greu, frăţioare; şi ai fi dormit cât lumea şi pământul, de nu
erau măiestritele lucruri ce tu ai adus pentru mă-ta; iară eu le-am
oprit şi ţi-am pus altele în locul lor.
Atunci îi spuse cine era duşmanul care voise să-l răpuie. Şi ca
să se încredinţeze de adevărul celor spuse de dânsa, îi dete putere
să se facă porumbel şi să se ducă să vază cum zmeul chinuieşte şi
pe mumă-sa.
Când, acolo, ce să vază? Se frecă la ochi ca să se încredinţeze
de sunt aievea cele ce i se înfăţişa, sau năluciri.
Zmeul, carele cu şosele, cu momele nu putuse da în cap pe
muma voinicului şi a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O
legase cu o frânghie de mătase roşie, o ţinea nemâncată şi cu ochii
în soare. El voia să o omoare tocmai când voinicul ajunse în chip
de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum îl învăţase zâna, şi
se făcu om cu sabia goală în mână. Şi cât ai zice mei, făcu mici
fărâme pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scăpă pe mumă-sa
de la chinuri, şi, viind zâna, îi dete de bău niţică apă vie. Cum bău,
văzu că se însufleţeşte şi se simte voioasă ca un om plin de sănătate.
Apoi voinicul se însoţi cu zâna, şi trăiră câte trei un trai plin de
fericire şi de îngăduinţă până la adânci bătrâneţe.
Iară eu încâlceai p-o şea etc.
