g1g666gq59ite
, cand padurarul a adus-o din codru, era un pui mic si fricos. Cu ochii mari si umezi, se uita rugindu-se la toti, gata sa fuga.
Dar cu vremea se imblinzi. Intelese ca nimeni nu-i voia raul. Incepea sa vina singura la donita cu lapte. Ziua sta-, tea ascunsa in tufisurile de zmeura din livada. Seara ras­pundea la chemarea noastra, cand ii intindeam o bucata de zahar.
Fiindca fugea atit de sprinten, tata a botezat-o: "Na­luca". Iar Naluca isi cunostea numele.
Toate vietatile din ograda: ciinii, pasarile si pisicile erau acum dispretuite de noi. N-aveam alta grija decat de Naluca. "Ce mai face Naluca?", "Unde s-a ascuns Na­luca?", "l-a dat cineva lapte astazi?". Asa a crescut in mij­locul nostru.                                                               
Tata spunea chiar, ca s-a imblinzit prea repede. Parca ii parea rau ca o vede amestecindu-se laolalta cu toate animalele domestice si ca a uitat atit de repede libertatea padurii.
E adevarat ca uneori se oprea sub umbra nucilor din livada, cu urechile ciulite si cu narile umflate in vint. Miro­sea adierile aduse din poienile codrului. Atunci ochii ei erau mai umezi si pasea mai incet, cu botul in pamint. Na­luca era trista. Nu mai raspundea la chemarile noastre. Nici nu voia sa se atinga de bucata de zahar pe care i-o intindeam in palma. Intr-o seara, cand cineva a uitat poarta deschisa, Naluca a fugit. A doua zi, culcusul era
in zadar am cautat-o toti in gradina. In zadar am na­dajduit ca poate se intoarce la donita cu lapte. Naluca plecase pentru totdeauna. Livada a ramas tacuta. Nu mai rasuna de fuga noastra, cand ne jucam de-a ascunsul cu puiul de caprioara.
Ne-am intors iarasi la jocul cu pisicile si cu ciinii. Iar vietatile domestice parca spuneau:

"Vedeti? tot la noi ati revenit. Numai noi siritem credin­cioase casei. Oricitne alungati si ne chinuiti, noi raminem aci, unde ne-am nascut si unde vom muri."
Cu incetul Naluca a fost uitata.

Aseara, ma intorceam cu tata de la Prisaca Margineanului, prin padure.

Ziua cernuse o ploaie marunta. In frunze picaturile atirnau ca stralucitori cercei de clestar. In razele soarelui jucau tintarii de aur. In afara de sunetul lor subtire de aripi, nu se auzea nici un zgomot. In toata padurea dom­nea o tacere mare si rece, ca intr-o biserica.
Deodata in calea noastra, pe carare, a aparut o ca­prioara. Am tresarit si noi. A tresarit si ea. Era o aratare atit de neasteptata!

-  Tata a soptit:


-  E Naluca!
Era intr-adevar Naluca. Fara sa-mi dau seama am in­tins pumnul strins, asa cum o ademeneam altadata cu bu­cata de zahar ascunsa. Caprioara sovai o clipa. Se apro­pie, cu sfiala. Poate isi amintea si ea. Mai erau citiva pasi. Aproape sa-i netezesc botul umed. Sa-i prind gitul cenu­siu.-Sa-i mingii capul mic pe care si-l supunea dezmierda­rilor odinioara. Citiva pasi inca. Doi. Unul...

Si deodata Naluca nu se mai uita in ochii mei. Privi in­darat in codru. Se rasuci scurt, pe picioarele subtiri, si zvicni in goana, spre adincul codrului. Inaintea noastra nu mai ramineau decat crengile tremurind. Stropii din frunze, scuturindu-se ca lacrimile.
Mina intinsa dupa umbra ei a cazut neputincioasa.
Poteca padurii ni s-a parut deodata atit de trista!... Iar inserarea parca s-a posomorit.

De o mie de ori de ce? de eugen jianu O scrisoare de la mare de gica lutes Pe strada noastra de al. vergu Invatatura stancutelor de eugen jianu