r2m3712rs97jqv

Puiul de urs s-a dovedit indata mai istet decat fratii lui. Mai putin serios, mai voinic, mai indemanatic. Invata repede. S-a imprietenit cu oamenii. A inteles ce le face placere si ce nu.
Incetul cu incetul, seara de seara si reprezentatie cu reprezentatie, a ajuns vestitul Fram, ursul polar: ursul urias, care iesea singur in arena sa-si execute programul iui fara imblanzitor, sa nascoceasca de fiecare data ceva nou, sa priceapa de gluma si sa cunoasca mila. A uitat tot ce lasase departe, in pustietatile de zapada si de gheturi, unde noaptea era de sase luni si ziua de alte sase, unde o zi si o noapte insemna un an. A uitat. Gandul lui nu se mai intorcea niciodata intr-acolo. Traia printre oameni. Era prietenul lor, favoritul lor. Parca stia sa le citeasca dorinta si bucuria in ochi. Parca ie intelegea chiar si necazurile. Acum, deodata, lumea aceea, foarte departe si de foarte demult se destepta in el. Venea de-acolo, de foarte departe si de foarte demult, sa-i aminteasca prin vis ce uitase...

Mai intai un intuneric de nepatruns. O noapte inghetata si umeda intr-o pestera de gheata. Acolo s-a nascut Fram, in insula inconjurata de sloiuri. S-a nascut noaptea, iar noaptea dureaza acolo o jumatate de an. O jumatate de an nu mai rasare soarele. Sclipesc numai stelele pe cerul inghetat si cateodata luna. Dar de cele mai multe ori domneste o bezna adanca, fiindca luna si stelele sunt acoperite de nori, iar viscolul poarta zapada in vartejuri, hohoteste si chiuie si geme; sloiurile trosnesc de ger; e o spaima si o urgie de ti se zbarleste parul. Ca toti puii de urs, Fram s-a nascut cu ochii lipiti. A facut ochi abia dupa cinci saptamani, in pestera nu strabatea viscolul. Se-auzea numai vajaitul de afara. Dar gheata era dedesubt, gheata deasupra, gheata lucioasa pe pereti. Dormea ghemuit la un culcus mai cald: blana ursoaicei, care-l acoperea ca sa-l apere de piscaturile frigului.
Cauta cu botul izvorul de lapte cald de la sanul mamei. Simtea cum il spala cu limba si cum il dezmiarda cu laba.
Cateodata, la desteptare, se pomenea singur-singurel. Ursoaica lipsea. Era plecata dupa mancare. El nu putea pricepe toate acestea. Deodata se trezea in intuneric si in singuratate, incepea sa geama usor, sa cheme, sa se vaiete. Atunci se speria de propriul sau glas. Statea infricosat si amarat, cu botul in peretele de gheata. Ii era frig. Afara detunau sloiurile, viscolul rasturna bolovani de gheata; i se parea ca aude pasi. Adormea din nou pe jumatate degerat. Se trezea iarasi incalzit, cu un fel de bucurie, de fericire... Intelegea ca s-a intors faptura cea mare si buna care-l ocrotea...

Abia intr-un tarziu a facut ochi. Dar ochii n-au avut de vazut decat intuneric si iar intuneric; intuneric era in pestera, intuneric afara, cand indraznea sa scoata putin botul pana la gura vagaunii de gheata.
O data, numai o data a vazut el ceva minunat: o flacara mare palpaind pe cer. O flacara mare, apoi un curcubeu. Toata lumina juca, scanteia pe crestele sclipitoare, pe gheturi, departe, pe mare. Era aurora boreala. Dar de unde sa stie el ce inseamna? S-a spaimantat si a inceput sa urle. Apoi lumina jucausa de pe cer s-a stins deodata. S-a intins iarasi intunericul negru. Ii parea rau acum... Si, prostut cum era, a crezut ca lumina a fugit de frica lui cand l-a auzit urland. Ar fi vrut sa-i impartaseasca mamei aceasta isprava, mormaind fudul, ca sa stie si ea. Dar mama avea alte griji.
Acum it lua dupa ea prin apropierea pesterii, la vanat, sa-l invete legea ursilor albi...

La scaldat de ion creanga Ploaie pentru floarea cea mica de irimie sraut Cum se fabrica hartia? de constanta stoica Mai sus de emil garleanu