101 Dalmatieni
Este demonstrat prin documente scrise ca acesti
"caini patati" sunt sositi, nu se stie bine
de unde, pe coastele sudorientale ale Mediteranei. Alte
exemplare aveu sa soseasca in secolele urmatoare, odata
cu invazia popoarelor slave, iar in secolul al V-lea d.Ch.
impreuna cu caravanele tiganilor emigrati din Orient.
Oricum, trecutul indepartat al "cainilor patati",
care inca nu se numeau Dalmatieni, este invaluit in legenda.
Ii regasim mult mai real reprezentati in cateva lucrari
ale pictorilor flamanzi din secolul al XVII-lea.
Este vorba de caini cu un aspect robust, dar in mod
inconfundabil Dalmatieni, de regula aparand in scene de
vanatoare. Faptul ca acesti caini erau folositi la vanatoare
este demonstrat documentar prin picturi si scrieri ale
multor autori. Exista marturii ale prezentei lor in toate
zonele Europei, chiar si in Italia secolului al XVI-lea,
unde erau folositi la partidele de vanatoare, mai ales
in regiunile din nord. In schimb, nu exista nici o urma
a acestei rase in zona balcanica. De abia in 1930, in
Dubrovnik, apar stiri despre o pereche de Dalmatieni pur
sange importati din Anglia de un englez bogat. La sfarsit
de secol XVIII, acest "caine patat", mereu confundat
inainte cu alti caini de vanatoare tip Pointer, Copoi
sau Harrier, poate fi identificat, in sfarsit, nominal.
Naturalistul francez Buffon il numeste intr-o lucrare
datand din 1772 "Bracul bengalez", fara sa explice
de ce. Thomas Bewick, in "Istoria patrupedelor"
(1791), il numeste "Dalmatian" pentru prima
oara si ii dedica un lung paragraf insotit de o serie
de desene ilustrative, fara sa motiveze aceasta denumire.
Nu se stie - si probabil nu se va sti niciodata - de ce
Dalmatianul se numeste asa. Dalmatianul, in mod cert,
este o rasa originala, nu obtinuta de om, si asupra careia
nu s-a intervenit intens, caracteristicile fizice si comportamentele
ramanandu-i nealterate. Daca au existat imixtiuni (probabil
de Pointer), acestea nu au fost realizate conform unui
program de studiu. Prin munca de selectie initiala de
englezi in 1900, rasa s-a ameliorat, conservand totusi
substantial caracteristicile strabunilor sai indepartati:
misteriosii "caini patati".
Planse de colorat - fise pentru desenat - 101 Dalmatieni
Istoria celor 101 Dalmatieni:
Desenul animat 101 Dalmatieni este o ecranizare a cartii
cu acelasi titlu a autorului britanic Dodie Smith. Aceasta
poveste contemporana a reprezentat o adevarata sansa pentru
echipa Disney dupa sase ani in care aceasta nu mai produsese
nici un film notabil, dupa succesul din 1959 cu Frumoasa
din Padurea Adormita. 101 dalmatieni este o schimbare
radicala atat ca poveste cat si ca stil. "Exagerarile"
animate din film erau cu totul altceva decat tendinta
de realism manifestata in pelicule mai vechi precum "Cenusareasa"
si "Frumoasa din Padurea Adormita". Versiunea
originala a filmului a fost un mare succes inca de la
premiera din 1961, chiar daca fusese lansata cu peste
o luna inainte de Craciun, Disney ratand astfel, din motive
necunoscute, tocmai perioada sarbatorilor de iarna, cea
mai buna pentru lansarea unor astfel de productii. Cea
mai placuta surpriza pentru Disney este ca filmul nu si-a
pierdut din farmec nici dupa cele cateva decenii care
au trecut, fiind in continuare in topul preferintelor
copiilor si adultilor, si creand in paralel o intreaga
industrie de jucarii, carti, reviste si jocuri video,
precum si continuari animate sau pelicule de lung metraj.
Cu exceptia celor care urasc sau se tem de caini, povestea
este si astazi iubita, iar personajul malefic Cruella
De Vil si-a castigat la randul sau celebritate, fiind
unul dintre cele mai cunoscute personaje negative din
istoria filmului de animatie.
Pur si simplu rea, fara calitati ascunse care sa mai
indulceasca imaginea, Cruella a beneficiat la inceput
de vocea actritei Betty Lou Gershon, care i-a dat acel
timbru special, ascutit si antipatic, pe care nici un
copil nu mai are cum sa il uite. Mai mult decat atat,
Cruella a fost in multe promotii si pe multe afise un
personaj important, daca nu chiar major, atat de mare
a fost impactul pe care l-a avut asupra publicului. In
1961 Walt Disney riscase cu 101 Dalmatieni o schimbare
importanta a traditiei filmelor de animantie ce purtau
semnatura lui. Rezultatul a fost reprezentat de modificarile
majore in stilul animatiei si al naratiunii. Pongo si
Perdita sunt doi dalmatieni care se intalnesc intr-un
parc londonez si care reusesc sa isi faca stapanii sa
se casatoreasca pentru ca ei doi sa ajunga impreuna si
sa dea nastere unei adorabile familii canine. Cei doi
au 15 pui, furati de Cruella De Vil, care vrea sa le ii
transforme intr-o originala haina de blana. Dar puii reusesc
nu doar sa scape, dar si sa puna punct planurilor unuia
dintre cele mai fascinante personaje malefice marca Disney.
Povestirea din punctul de vedere al aventurii a fost un
concept bine gandit si care s-a bucurat de succes. Costurile
ridicate necesare pentru a crea astfel de productii de
animatie l-au determinat pe Ken Anderson, sef al studiourilor
de animatie, sa caute o solutie care sa scurteze timpul
de productie, ceea a si reusit. Sistemul gasit era ca
desenele originale sa fie fotocopiate direct pe pelicula,
o idee care va fi folosita pentru urmatoarele doua decenii.
Costul initial a fost de patru milioane de dolari, iar
incasarile filmului doar in SUA : 143 de milioane. Anderson
gasise o solutie ideala, iar Disney lansase o pelicula
nemuritoare.
