Inca de la inceputurile civilizatiei, omul a simtit nevoia de a masura timpul, astfel incat sa-si poata regla activitatile. Omul primitiv a divizat timpul observand miscarile lunii, care se intorcea in pozitia initiala la fiecare 28 de zile. In jurul anului 300 i.C, preotii si astronomii asiro-babilonieni au impartit ziua in 24 de ore cu durata egala si au divizat orele in 60 de minute. Se pare ca primul instrument folosit de om pentru a masura timpul a fost un orologiu solar, un fel de meridian inventat in Egipt in 2000 i.C.

Acesta consta dintr-un obiect plat luminat de soare, care isi proiecta umbra pe un cadran pe care erau desenate punctele orare. Cateva secole mai tarziu s-a nascut adevaratul ceas, format dintr-un ax drept, numit gnomon, care isi proiecta umbra pe un plan orizontal. Observand pozitia umbrei, care se muta de la est spre vest, urmarind traiectoria soarelui, oamenii reuseau sa stabileasca ora. Tot egiptenii au inventat un alt ceas, si anume orologiul cu apa.

Cel mai vechi ceas de acest tip dateaza din 1360 i. C. Era format dintr-un vas de piatra cu deschizatura la fund, prin care se scurgea apa. Pe peretii interni ai vasului erau desenate la intervale regulate niste indicii care aratau trecerea timpului in functie de cantitatea apei ramasa in vas. Primele ceasuri mecanice au fost construite in Europa in jurul secolului al XlII-lea. Acestea masurau timpul actionand o sonerie in anumite momente ale zilei si inca nu aveau cadrane sau sageti. Cadranul a fost aplicat pentru prima data unui orologiu mecanic in 1364, de italianul Giovanni Dondi. Orologiul sau era dotat cu sapte cadrane care, in afara de faptul ca indicau ora, aratau si miscarea planetelor.