Principala metoda de inregistrare si redare a sunetelor din prima jumatate a secolului douazeci a fost aceea care utiliza discuri, insa, inca din anii 1930, in statiile de radio erau folosite inregistrari de sunet pe benzi de otel. In 1935, doua companii germane au realizat o banda rezistenta, de material plastic, a carei suprafata era acoperita cu un strat de oxid de fier. Inventia a facut posibila, in cele din urma, producerea de magnetofoane mai mici, pentru amatori. In 1963, Philips a a realizat asa-numita „caseta", formata dintr-o banda subtire, introdusa intr-o carcasa de plastic. Aceasta s-a dovedit a fi mult mai usor si mai convenabil de folosit de catre publicul larg. Pe o banda magnetica neinregistrata, toate particulele magnetice sunt orientate in aceeasi directie. Semnalul electric generat de sunetul pe care dorim sa-l inregistram determina aranjarea lor in concordanta cu sunetul. Cand ascultam sunetele inregistrate pe banda, capul „citeste" particulele magnetice si genereaza un semnal electric dupa cum sunt aranjate particulele; apoi, semnalul se transmite unui amplificator, pentru a putea fi auzit. Pentru a sterge inregistrarea de pe banda nu trebuie decat sa introducem banda intr-un camp magnetic intens, care sa alinieze ca la inceput particulele magnetice.