Fiecare dintre noi mai ajusteaza adevarul din cand in cand, fie datorita unei situatii deosebite, fie in virtutea principiului: "Nu este bine sa spui adevarul gol-golut." Daca insa surprindem mintind pe vreunul din copiii nostri, suntem tulburati! A intelege diferenta dintre adevar si fabulatie este uneori destul de greu. Pana pe la varsta de patru ani, copilul nu crede ca a minti este ceva rau - rau este sa contrariezi sau sa-ti necajesti mamica. De aceea, copilul gaseste ca este mai corect sa spuna, impotriva oricarei evidente, ca "nu el a spart vaza", pentru ca adevarul ar necaji-o pe mama... g6v2521gq83cmj
Imaginatia copilasului este foarte activa. El descopera ca uneori cuvintele sunt mai puternice decat faptele. In realitate, adultii sunt mai puternici decat el. Si atunci, el, care se simte atat de mic, se va folosi de cuvinte si de imaginatia sa pentru a deveni mai puternic si mai "mare". Va inventa orice - pseudo-minciuni, vise fabuloase, iar dorintele lui vor deveni realitate. El va spune mamei ca educatoarea i-a spus sa nu manance spanac pentru ca-i va face rau la picioare, va spune prietenului sau ca tatal lui are un elicopter si va povesti surorii lui mai mari ca a gasit in gradina o comoara care este numai a lui. Fanteziile acestea nu au nimic in comun cu minciunile adultilor, si ar fi pacat sa le calificam astfel. In cazul in care copilul deformeaza faptele, o face pentru ca, pana pe la varsta de sase ani, el nu distinge clar imaginarul de realitate. El crede ca, daca vrea el, vaza poate sa nu se mai sparga sau ca ursul sau din plus va deveni un urs adevarat.
Spre cinci ani, copilul incepe sa-si dea seama ca povestile nu sunt "adevarate". Tot acum, cand Mos Craciun nu mai "trece" cu adevarat (cum ar putea el sa zboare si sa treaca prin hornurile apartamentelor, care nici nu au asa ceva?), copilul readuce in discutie existenta zanelor si a povestilor de la televizor. Este momentul cel mai bun pentru a-i pune intrebari de genul: "Crezi ca o intamplare ca aceasta ar putea sa se petreaca in realitate?", pentru a-l ajuta sa faca deosebirea intre posibil si fantastic, intre real si imaginar. Copilul inventeaza si acum cate ceva, dar stie ca inventeaza. Cand minte constient, o face in general cu un scop precis: sa devina interesant, sa ascunda o fapta de care se simte vinovat, sa evite o pedeapsa etc. A minti pentru a-l insela pe celalalt si a se preface imaginandu-si ceva sunt doua lucruri foarte diferite, iar copilul va invata progresiv sa le deosebeasca. El poate fi invatat sa spuna adevarul. Inainte de toate insa trebuie sa intelegem de ce copilul, la varsta la care incepe sa inteleaga lucrul acesta, totusi minte.

MOTIVELE MINCIUNII

Copilul doreste, inainte de toate, sa va ocupati de el si sa-l iubiti. Cum confunda inca, deseori, ceea ce este cu ceea ce doreste sa fie, el va povesti intamplari fabuloase in care detine rolul principal, fie actionand intr-un mod exceptional, fie erijandu-se in martorul unei scene extraordinare. Genul acesta de inventii nu au legatura cu minciuna-ele il ajuta pe copil sa compenseze o lipsa. El isi inventeaza o familie mai bogata, un tata mai glorios etc. Copilul care fabuleaza mult are nevoie, fara indoiala, de mai multa atentie din partea dumneavoastra.
Alte minciuni, la fel de naive, se datoreaza placerii de a se juca cu puterea cuvintelor, care vine sa compenseze presupusa slabiciune a gandirii sale; gandirea si imaginatia sa sunt insa suficient de puternice pentru a-i permite orice calatorie, toate placerile si toate razbunarile, dezvoltandu-si o lume secreta, numai a lui, la adapost de alte limitari.
In fine, minciunile care seamana cu cele ale adultilor sunt pur si simplu utilitare. Ele dovedesc inteligenta copilului, care se va servi de puterea cuvantului pentru a nu-l supara pe celalalt (" Tatal meu s-ar intrista daca ar sti ca mi-am spart camionul rosu"), pentru a se bucura de un avantaj ("Eu nu am primit nici o bomboana") sau pentru a evita o pedeapsa ("Nu eu ti-am rupt rujul de buze, ci pisical").

Copilul care este mintit - intotdeauna in interesul sau, bineinteles, pentru ca este prea mic pentru a sti adevarul - o stie foarte bine si, la randul sau, adopta aceasta metoda ca pe un mod privilegiat de comunicare. Daca asa fac parintii lui, inseamna ca este bine.

CE-I DE FACUT?
Reactia parintilor si a anturajului va fi hotaratoare pentru modul in care vor evolua evenimentele. Trebuie gasit echilibrul intre un comportament prea credul, prea tolerant, care lasa copilul sa se obisnuiasca cu acest gen de discurs, si un comportament prea sever, care il poate face sa inventeze a doua minciuna, care sa o justifice pe prima, lata cateva piste care pot fi explorate.

-  In cazul in care copilul fabuleaza fara alt scop decat acela de a deveni interesant, sau pentru a se juca cu imaginatia sa, nu trebuie sa-l impiedicam. Aceasta nu este o minciuna si nu trebuie tratata astfel. El stie bine, in fond, ca nu-i credeti cu adevarat istoriile; vrea doar sa va ocupati de el, sa-l admirati. Si atunci, puteti foarte bine sa intrati in jocul lui, facandu-l sa inteleaga ca nu sunteti pacalit, de exemplu, folosind conditionalul: "Am putea spune ca eu as fi de fapt o regina care ar fi trebuit sa fuga din tara sa..." Daca ati inteles bine ca ei nu crede si ca spusele lui reflecta numai niste posibile dorinte, atunci le puteti intari, ca sa va jucati. Umorul (deci nu ironia) este intotdeauna un mod bun de a iesi din situatii delicate. In schimb, in cazul in care copilul isi povesteste singur istorii fabuloase, fara sa va faca sa participati la ele, nu va amestecati si respectati-i gradina secreta.

-  Nu mintiti niciodata in fata copilului si nu-l mintiti niciodata. Aceasta inseamna deci sa nu spuneti controlorului, de fata cu copilul, ca are patru ani, cand, de fapt, el are cinci, si nici sa spuneti copilului ca pestisorul lui rosu a plecat in vacanta, cand de fapt, l-ati gasit cu burta in sus. De asemenea, inseamna sa evitati toate micile minciuni pe care le spuneti pentru a nu va pierde prestigiul, sau pentru a nu rani pe cineva. Pentru dumneavoastra, diferenta intre adevarata minciuna, care urmareste sa-l insele pe altul, si "minciuna sociala" este evidenta; dar nu si pentru copilul dumneavoastra care nu va uita cum ati mintit ca sa iesiti dintr-o incurcatura. De asemenea, mai ales acum, este foarte important sa fiti in ochii copilului dumneavoastra un model de cinste si de franchete. Cat despre minciunile pe care i le spuneti, crezand ca la varsta lui nu trebuie sa cunoasca anumite adevaruri, sa stiti ca-i fac mult mai rau decat un adevar bine gandit si bine spus. Atentie: aici este vorba de increderea pe care copilul o va avea in dumneavoastra. ■  Copilul care a invatat ce este precizia si atentia va fi mai exact atunci cand relateaza un fapt. Acest lucru insa nu-l impiedica sa povesteasca basme cu zane, dar sesizeaza diferenta dintre cele doua; de aceea, cuvintele precise sunt indispensabile; lucrurile au un nume: sa-l folosim deci. Daca nu-l cunoastem, avem dictionarele la indemana, care ne ajuta. Chiar si in domeniile cele mai delicate, sau in domeniile tehnice, sa nu ezitam sa spunem lucrurilor pe nume. Nu va fie teama ca veti suprasolicita memoria copilului: este la varsta cand achizitiile in materie de vocabular se fac usor. Raspunzand la intrebarile lui intr-o maniera precisa, exacta, scurt, clar si conform cu realitatea, il veti invata sa relateze un fapt cu aceeasi rigoare.

-  O atitudine care nu este indicata consta in a lasa copilul sa inteleaga, atunci cand nu sunteti sigur de ceva, ca ar fi avut posibilitatea de a minti. "Ai luat o ciocolata din cutia mea?", "Nu, mamil", "Esti sigur? Nu ma minti?"h cazul in care copilul minte, el nu-si va schimba versiunea la intrebarea a doua. Daca spune adevarul, se va simti ranit ca nu a fost crezut si-si va spune ca ar putea, la fel de bine, data viitoare, sa ia o ciocolata si sa va spuna ca nu a luat-o. Intr-un astfel de caz benign si mai ales daca nu sunteti sigur pe dumneavoastra, este mai bine sa aveti incredere in el.

-  De asemenea, aveti grija cum procedati daca este evident ca minte. Va gasiti colierul de perle rupt, ascuns in sertarul cu lenjerie al copilului si el va spune privindu-va drept in ochi ca nu stie nimic. Daca intr-adevar este singurul care ar fi putut face asa ceva, de ce sa-l mai intrebati daca el a facut-o? Se simte nefericit ca minte. Este mai bine sa-i spuneti: "Stiu ca mi-ai rupt colierul. Sunt foarte suparata. Cred ca te simti vinovat si esti trist din cauza aceasta, dar banuiesc ca nu ai facut-o intentionat. Cu toate astea, te voi pedepsi pentru ca nu trebuia sa mergi sa-l iei din camera mea, fara aprobare."
Daca bebelusul, din leaganul sau, nu putea sa rastoarne acvariul si, deci, fratele lui mai mare putea s-o faca, spuneti pur si simplu ceea ce credeti copilului dumneavoastra, fara sa tineti cont de tagaduirea sa.

-  De asemenea, nu este indicat si as spune chiar ca este putin sadic sa urmariti copilul pana in panzele albe, pentru a-l forta sa marturiseasca adevarul. Copilul care a mintit o data, va reveni rareori asupra acestei minciuni. El va prefera, mai degraba, sa inventeze o a doua minciuna pentru a o proteja pe prima si sa se incurce din ce in ce mai mult in propriile minciuni. Din orgoliu, pentru a castiga, se afunda continuu, impotriva oricarei evidente. Pentru a-l invata sa nu minta, nu trebuie sa-l faceti cu orice pret sa-si recunoasca greseala. Mai mult, el va va fi recunoscator daca-l lasati sa-si salveze onoarea si daca nu dramatizati situatia. Ramane ca dumneavoastra, adultul, sa spuneti: "De acord, pentru moment sa ne oprim aici. Poate ca intr-o zi imi vei spune ce s-a intamplat cu adevarat. Ti-am iertat prostia, daca ai facut-o, siiarta-ma ca te-am banuit daca nu esti deloc vinovat."
Punand capat astfel unei scene care devenea penibila, le-am aratat copiilor mei ca n-au reusit sa ma pacaleasca si am adaugat: "Nu vom mai vorbi niciodata despre lucrul acesta, dar m-as bucura daca autorul acestei prostii ar avea curaj sa-mi faca un desen frumos in compensatie." l-am auzit pe copii discutand un timp, in camera lor... apoi pe sub usa camerei mele a fost strecurata o bucata de hartie. Asa cum promisesem, n-am confirmat niciodata primirea ei.
Pentru a obisnui copilul sa pretuiasca cinstea, este foarte important sa nu va indemnati dumneavoastra insiva copilul sa minta. De asemenea, felicitati-l de fiecare data cand are spontan curajul de a veni sa va spuna: "Mama, am facut o prostie."

-  In cazul acesta, ce veti face? Daca sunteti prea sever, copilul isi va spune ca mai degraba era bine sa minta... E bine sa va intrebati de ce a simtit copilul nevoia sa minta, desi nu-i place s-o faca si, mai mult, minciuna ii accentueaza sentimentul de vinovatie. Trebuie sa stiti ca a minti nu este placut pentru copil. Pentru ca el sa nu mai continue, este de ajuns sa-l convingeti ca va fi mai bine pentru toata lumea daca va spune adevarul. Proverbul "O greseala marturisita este pe jumatate iertata", este plin de bun-simt. Daca va pedepsiti copilul prea des si prea dur, el va prefera sa minta, pentru ca lucrul acesta "nu poate fi mai rau". Puneti-va in locul copilului si incercati sa intelegeti de ce a facut cutare lucru, pe care n-ar fi trebuit sa-l faca. La varsta lui, instinctele, ori stangacia, sunt mult mai puternice decat morala sa. Este inutil sa-l intrebati de ce a facut-o: este incapabil sa va raspunda. Daca stiti lucrul acesta, nu va veti mai supara.

- Daca minciuna ofera atatea avantaje (confera putere, te ajuta sa scapi de pe­deapsa), de ce sa spuna copilul adevarul? Poate ca aici este adevarata problema. A spune adevarul inseamna a-ti asuma consecintele actelor tale. De asemenea, inseamna a actiona conform unui principiu moral. Copilul si-ar da seama in timp ca are mai multe avantaje daca nu minte: el se simte mai bine fata de el insusi si, in plus, raspunde unei cereri importante a parintilor sai. Asadar, respectul fata de sine este intarit de adevar. Pentru a descoperi lucrul acesta, insa, copilul trebuie sa treaca prin anumite etape, cu ajutorul si exemplul parintilor sai.

Petrecerea timpului Face inca pipi in pat Temerile copilului