DE CE? n1g366nj73lxr
A spune "nu" copiilor, adica a putea da dovada de fermitate in privinta lor, nu este un mod de a le distruge personalitatea sau de a face din ei niste copii nefericiti.
Termenul "disciplina" contine in sine cuvantul "discipol". Departe de autoritarismul orb, este vorba de a-i invata pe copii sa se stapaneasca si sa exercite un control asupra propriei lor vieti. Ei nu-si vor putea exersa pe deplin libertatea, decat daca sunt respon­sabili de ei insisi; este ceea ce trebuie sa-i invete disciplina.

Copilul de varsta aceasta, contrar aparentelor, nu vrea sa fie el cel care decide: se stie, in fond, incapabil. El vrea doar sa se poata opune si sa aiba un cuvant de spus in ceea ce se decide pentru el.
Am mai spus-o: ca sa-si construiasca, sa-si faureasca o personalitate, copilul are nevoie sa se opuna. La ce s-ar mai opune el, daca nu ar fi nici o regula de incalcat? Nu poti fi in dezacord cu "nimic": atunci, cum sa devii tu insuti?


Copilul se stie mic, in fata unei lumi mari, al carei mod de intrebuintare nu-l cunoaste. Sa fie lasat sa-l afle singur este pentru el o sursa de neliniste. El stie ca parintii lui sunt "mari": atunci de ce-l lasa pe el sa decida si nu-i indica mai degraba ce trebuie sa faca? Si iata-l pe copil, pierdut, impingand provocarea intotdeauna mai departe, sperand ca intr-o zi va binevoi cineva sa-l opreasca. De aceea, fermitatea parintilor si un sistem coerent de exigente privind comportamentul sau il linistesc pe copil si il ajuta sa-si construiasca o personalitate puternica.
Parintii sunt afectuosi, atenti, dar nu-l lasa pe copil sa iasa din limitele definite de ei. Copilul nu trebuie timorat: el va fi sustinut, reconfortat, linistit.
Caci "daca tata si mama sunt mai puternici decat mine, inseamna ca sunt mai puternici decat lumea intreaga si ca ma pot proteja. Ei stiu precis unde merg: pot deci sa-i urmez. Sa mergem sa descoperim lumea: cu ei sunt in siguranta".
Dimpotriva, copilul ai carui parinti nu sunt in stare sa pretinda sau sa se faca ascultati este deseori anxios. Daca "m/ -urile de care el nu tine seama sfarsesc prin a deveni "da"-ur\, va face cu greu fata exigentelor scolare sau de alta natura: el va descoperi, cu durere si conflicte, ca viata nu tine seama de dorintele lui.
CUM?

Cu cat un nu spus mai ferm il linisteste pe copil, cu atat excesul de interdictii il inhiba sau il face mai agresiv. Nu este deloc vorba sa spuneti "nu" la orice si sa cereti copilului o ascultare absoluta si imediata. A/u-urile trebuie, ca sa fie acceptate, sa fie putine si bine alese. Un bun nu este un nu rezonabil, coerent, respectuos si adaptat la varsta copilului. De asemenea, trebuie sa-i fie explicat. Daca nu, ce ar intelege copilul? Uneori ia forma unei interdictii, alteori a unei exigente, sau a unui: "Acum, ajunge!"case pune efectiv punct unei situatii ce a durat deja prea mult. Caci nu-u\ trebuie sa fie rabdator si de inteles...

Toate acestea par foarte complicate, dar nu sunt. Copiii nostri nu asteapta de la noi sa fim parinti perfecti. Pare insa important sa expunem punctul de vedere al copilului, la o varsta cand nu poate sa-l exprime el insusi. Trebuie sa intelegem ca, deseori, nevoile sale profunde sunt in contradictie cu ceea ce exprima dorintele lui de moment.
El spune: "Vreau masina", dar este satisfacut daca raspundeti: "Te inteleg, este superba. Oare nu seamana cu cea albastra a carei capota se deschide? Se pare ca iti place cu adevarat. Ai putea sa astepti pana la aniversarea ta?". Dorinta lui a fost auzita si recunoscuta ca valabila, i-ati aratat ca-l iubiti, interesandu-va de el. In fond, el nu cere nimic mai mult.
Multi parinti sunt perfect de acord cu mine, dar... Acest "dar", exista in mod special din patru motive.

-  Copiii au un farmec nebun, sunt dezarmanti. Cum sa te superi? Cum sa fii rau si sa-l faci sa planga, cand zambetul lui este atat de frumos?


-  Parintii au suferit in copilaria lor din cauza unui sistem de educatie prea autoritar. Prefera sa greseasca prin exces de toleranta decat sa-l faca pe copil sa treaca prin ceva traumatizant.

-  Parintii nu au destul timp pentru a explica sau pentru a aplica principii coerente. Putinul timp care le ramane sa-l petreaca impreuna nu este pentru a face uz de autoritate si a se certa, ci pentru ca toata lumea sa fie multumita.

-  Cum sa va pastrati calmul dupa o zi de lucru si o ora de drum, cand va simtiti deja surmenat si incordat chiar inainte sa va intalniti copilul? Visati la o seara linistita, tandra, si iata-l ca refuza supa, ca plange din nimic si ca sfarseste prin a va pune nervii la grea incercare!
> Aceste piedici in calea unor hotarari juste nu sunt singurele pe care parintii, chiar si cei mai bine intentionati, le pot intalni. Nu este grav daca raman fermi si reusesc sa transmita ca un nu bine spus si bine acceptat deschide poarta multor da-uri incurajatoare si destinse.

JOCUL DE SIMULARE
In cursul primului an de viata, fiecare obiect pare sa aiba un singur mod de utilizare. Apoi, cand obiectul dispare din vedere, el pare ca inceteaza sa mai existe.
Progresiv, in mintea copilului apare o modificare: pe de o parte, obiectul este dotat cu o existenta proprie (de acum va puteti juca de-a v-ati ascunselea), pe de alta parte, el poate deveni ceea ce se decide sa devina. Astfel, o cratita va fi, rand pe rand, toba, palarie sau recipient. Jocul simbolic s-a nascut.
Din aceasta zi, copilul devine rege, caci, gratie imaginatiei sale, el poate "simula" cat timp doreste. Dintr-un baston el face o pusca, dintr-o cutie de carton, o coliba. Este inutil sa-i oferiti unele jucarii sofisticate de folosinta unica si determinata: el o prefera pe cealalta, mai simpla, cea cu care se poate juca la infinit.
Stiind sa simuleze, i se deschide de asemenea usa spre toate comportamentele de imitare: simuleaza ca-si hraneste ursuletul, ca se cearta cu papusa, ca sofeaza, ca vorbeste cu un prieten invizibil etc. Lucrul acesta ii poate uimi uneori pe parinti, care se tem ca fiul lor nu face bine diferenta intre imaginar si real. De fapt, a se juca simuland dovedeste un progres foarte important pentru copil, din trei motive esentiale.

-  Copilul, in loc sa fie limitat de rolul de baza al obiectelor, este capabil sa le atribuie un altul. El se poate distanta de concret si poate sa acceada, gratie jocului, la ordinea simbolica. Din acel moment, va putea da cale libera imaginatiei sale.
El stie ca obiectele, deci si fiintele umane, au o existenta proprie. Ele nu sunt o extensie a persoanei sale si continua sa existe in afara lui. Aceasta descoperire ii deschide intelegerea lumii, facandu-l sa piarda putin cate putin pozitia lui egocentrica. Dar, de asemenea, el se simte mult mai mic in fata lumii.

-  De acum inainte, imitatia va juca un rol important in dezvoltarea copilului. El va putea reproduce, cu papusile si animalele lui din plus, experientele trecute, sau va putea imagina alte experiente.
Situatiile agreabile, dar mai ales cele dezagreabile, pe care copilul Ie-a trait, dar nu Ie-a asimilat in totalitate, vor fi reluate, de cate ori este nevoie, pana cand vor fi intr-adevar "controlate" deplin.
Astfel, il auzim ca-si cearta ursuletul pentru ca nu mananca sau il constrange sa se imbrace sub amenintarea cu bataia.

Copilul ia locul parintelui, ceea ce este un mod de a prelua totodata puterea si controlul situatiei. Apoi, el "joaca" evenimentul, modificandu-l la nevoie.
Acest mod de a surprinde realitatea este foarte util copilului. Totodata, el il ajuta sa se puna in locul altuia, atenueaza culpabilitatea si elimina impresiile dezagreabile.

Masa: ce este nou? Somnul copilului Copilul si animalele