Copilasul.com - >POVESTEA FULGULUI DE ZAPADA de Trenca BANCIU - povesti si povestiri pentru copii - povestioare pe care sa le citesti sau sa le spui copilului - portalul parintilor - mamici si tatici
povesti pentru copii - copilul meu, parinti (mama si tata) vreau sa cresc mare si sanatos
 
Navigare povesti

povesti si povestiri pentru copii - povestioare pe care sa le citesti sau sa le spui copilului - >POVESTEA FULGULUI DE ZAPADA de Trenca BANCIU




Era odata, demult, tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui om bun si harnic. Pa­rintii o iubeau- ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gindeau numai la fericirea copilei lor.
Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din cele mai frumoase pietricele gasite in riul ce curgea in fundul gradinitei.
Roua era tot atita de buna pe cit era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scintei, limpezi si plini de bunatate. Privirile ei blinde alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si stralucitor, atingea pamintul in mers. Miinile ei erau asa de indemanatice, ca cejucru luau il si terminau; dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cu-vint, toti erau asa de fericiti, ca pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau- loc de asa mare bucurie ce da­duse peste ei. r4j759rn66yfc
Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori tot asa si in sufletul parintilor fetei era o umbra care le intuneca fericirea. Mama, de cite ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plingea, si plingea pana se linistea. Astfel, zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor crestea.

Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in plin soare. Ea o sco­tea pe fata la plimbare numai seara.
in gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua pietre scumpe, ca parul ei era un val inspumat de matase.
Cind nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca lumina in calea fetei.
Uneori, obosita de atita alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul riului, piuitul pasarelelor care se pregateau de ,somn, fosnetul frunzelor, soaptele vintului cald de vara care ii mingiie obrajii, infierbintati de atita zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i erau atit de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna ceva. Tuturora le soptea usor "Noapte buna." Mingiindu-le cu degetele ei subtiri si moi cand pleca sa se culce.
Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vi­zita la ele. Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei, spunin-du-i; "Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"
- Copila mea, copila mea! striga mama inspaimintata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi aparat-o de o primej­die.
Dupa putin timp, mama ii spuse: "in clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa a vrut zina cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curind se imbolnavi. Roua o ingriji, cu dragoste, asigurind-o ca e destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta.
In curind mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca pinza de paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face o rochie.
Cind rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atit de frumoasa in seara aceea, ca li­curicii alergau de colo colo prin gradina, sa vesteasca toate cintatoarele, ginganiile, floriJe, frunzele, vintul ca Roua este mai frumoasa ca oricind si sa pofteasca toti s-o vada.
Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire baga mina in apa s-o tul- bure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea.                                                  "               
Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua raminea cu gospodaria, acasa. cand pleca, nu uita totdeauna sa-i spuna: "Ai grija de casa si mai ales de tine. Roua zimbea, o imbratisa, o saruta si mama pleca linistita.
intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca. Se privi in oglinda. Era incintata. Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie frumoasa am? Si se indrepta spre usa, dar... Isi aduse aminte de sfatul mamei._^tunci, se intoarse si in­cepu sa danseze prin camera. Invirtindu-se, atinse per­deaua care ii dezvalui minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluia tot pa-mintul. Pasarelele ciripeau, zburdind de ici-colo, cintind cintece de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor care de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in haina lor de sarbatoare tre­ceau pe la fiecare floare ii spuneau ceva si plecau la alta si tot asa mereu.
Ce bine trebuie sa fie afara, gindi Roua. Cum as vrea sa fiu si eu in soare, sa ma bucur cu toate vietuitoarele!
Duse mina la cap, isi mingiie fruntea incalzita de tot ce vazuse si dadu sa mearga la usa.
"Nu, nu, nu trebuie!" si se intoarse.
Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si se culcara.
A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gindul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua rochia cea minu­nata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atit de mare. Se duse la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De citeva ori se indrepta spre usa si se.Intoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine.
Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze, sa cinte. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gindul de a iesi la soare.
"Si ce-o sa fie daca ies?" gindi ea... apoi cu glas tare: "Ma duc doar in prag, mai departe, nu". Se mai suci, se mai invirti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo, parca ziceau: "Vino, vino!"
Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incintare! Caldura ii invalui trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa cinte, sa mingiie florile, incerca sa prinda un fluture.
Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era numai din fire de aur in care sclipeau pietre scumpe.

Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, tparca plutea. Ridea, se invirtea, nu maT avea astimpar. De-indata, vrind sa se opreasca in loc, sa se odihneaasca, tsimti ca nu mai poate,atinge pamintul. Bucuria ii fu mai are. Se lasa in voia vintului si simti cum se urca tot mai | sus, tot mai sus.
- "Ajung la soare, ajung la soare! cit am dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!"
Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamintul! Se gindi: "Cum de n-a iesit pana acum afara? Toate au fost numai niste nascociri. Cum o sa-i poves­teasca mamei tot ce a vazut!"
in acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si rochita umflata de vint o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcind asa, Roua simti ca-i este frig. Se gtiemui dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuiaza de parca ti-ar fi atirnat cineva pietre de picioare; Se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina, dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se du­mireasca ca se si deschise o usa si prin ea navalira o su­medenie de copii, care mai mari, care mai mici si fiecare avea cite un nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui.
Se inghesuiau asa de tare, incit s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai.
Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se trinti si aparu Nor Cenusiu, tunind si fulge-rind. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa mearga fiecare si sa stringa cit mai multe pi­caturi de apa ca pe pamint trebuie ploaie.
Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratind-o pe Roua. Fetita incepu sa strige ca nu ramine la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intilnit cu Bate Vint, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ri­dice pe toti sus. Rouai i se lumina fata de un zimbet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care in­cotro si Roua ramase in barba lui Bate Vint, care ii zise: "Prinde-te cu miinile de bara mea st tine-te bine, ca te duc eu la soare." Si au zburat ei asa pana ce l-au intilnit in cale pe Vijiie-Vint care o cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraz- nic avea nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia..
Si asa Vijiie Vint veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat, mai ales in ziua aceea, caci q raza de soare se strecurase strengareste prin fe­reastra si ii topise un fir de gheata, din mustata. Asa ca Vi­jiie Vint, dind peste cei doi calatori, o insfaca pe fata si pleca cu ea. Bate-Vint nici n-avu timp .sa-si dea seama ce se intimplase. Roua incepu sa planga. Ist dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la portile palatului de gheata, unde locuia Ger Naprasnic.
Vijiie Vint batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati, care faceau de straja.
PaJatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta suflarea. Vijiie Vint sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o pote­cuta, pe unde trecura cei doi calatori, suflind din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in odaia in care se afla Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma.
Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din Fada ce se afla intr-un colt al camerei si sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua - tre-murind de frig - se apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-l pieptene si sa planga de frig ce-i era.
Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: "Nu-i de ajuns ca mi-a topit raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!"
Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de riuletul in care isi oglindea altadata mindrul chip o indemna la plins. Si plin-gea fara oprire. Ger Napraznic, ca sa scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe git si te ingheta.
Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, duse de vinturi, alerga in jos cit mai aproape de pamint.                                                         

Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se simtea tare, tare usoara. Se gindi ce-ar fi daca o data cu bruma de gheata ir sari si ea pe fereastra, si asa facu.

Ger Napraznic simti ca, nu mai e pieptanat, lovi cu iumnul intr-un clopot de gheata care zgudui tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vijiie Vint.
"Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla f&it poti si prefa-o in fulg de zapada!"
Vijiie Vint iesi val-virtej pe usa, cu barba in vint, cu fStoiagul de gheata in mina si cu mantaua fluturind. Alerga se alerga, dar baga de seama ca Rqua se departa tot mai pare. Atunci, incepu sa sufle, Roua simti ca-i ingheata spa-Itele, apoi miinile, picioarele, capul si incet, incet simti ca io cuprinde- Un somn odihnitor. cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamint, sa vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult - casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau, pa­sarelele plecasera de mult, fluturii se ascunsesera, merele, perele, strugurii numai erau. In gradini si vii pomii erau ^goi. Pamintul era pustiu. Trecuse multa vreme de cand ; plecase. .Roua, totusi ea a recunoscut locurile dragi. ? "N-am sa te las mosule sa ingheti pamintul, n-am sa te las," gindi ea. Isi prinse rochita inspumata cu miinile tre-murinde si, intinzind-o, se lasa usor in jos, aparind pamin-tut de furia gerului napraznic.
: Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cite un firisor sclipitor de zapada care tocmai acoperi pamintul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care dormeau somnul lung de iarnf, asteptind primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca pamin­tul cu rod imbelsugat.
De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care zimfbesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.

Preconceptia
Sarcina
Nasterea
Copilul sugar - bebelusul
Copilasul 1 - 2 ani
Copilasul 2 - 3 ani
Copilul 3 - 6 ani
Copilul 6 - 11 ani
Adolescenta







Copilasul.com - portalul parintilor si al copiilor - home | contact | parteneri
Home - Copilasul.com Contact